Dacă ar fi să aleg între marile personalități în viață ale lumii cu cine să-mi petrec serile de sâmbătă și să discutăm despre tot felul de lucruri — de la istorie și politică până la sensul civilizației — primul de pe listă ar fi, fără discuție, Jeffrey Sachs. Probabil lângă cineva ca John Mearsheimer sau Noam Chomsky, ca să iasă scântei.
Și nu, nu pentru că apare într-un top al celor mai bifați oameni ai planetei sau pentru că l-a chemat cineva „lider global“ (deși a fost nominalizat de Time printre cei mai influenți oameni de două ori), ci pentru ceva mult mai rar: înțelepciune aplicată problemelor reale ale lumii, oglindită în analize care îți forțează mintea să iasă din confortul ideologic.
Jeffrey D. Sachs nu e un guru media, nu e un influencer diplomatic ca să-și vândă imaginea.
Nu e nici „omul vreunei puteri“.
Dar sigur face parte dintr-un top 5 al celor mai înțelepți oameni ai planetei – pentru că pune întrebările pe care majoritatea liderilor încearcă să le evite și provoacă convențiile cu argumente, nu cu sloganuri.
Astăzi, în revista presei, avem un regal: nu unul, ci două articole ale lui Jeffrey D. Sachs, din care reiese exact ce zic de multă vreme: nu putem înțelege lumea de azi dacă nu înțelegem istoria reală, nu cea fabricată de propagandă, și de ce securitatea fără onestitate istorică e doar o poveste frumoasă pentru populiști.
*
Nu știu câți dintre noi realizează cât de gravă este, de fapt, situația expusă de Nicușor Dan.
Nu vorbim despre o dispută tehnică, nu despre o neînțelegere juridică între specialiști, ci despre ceva mult mai profund și mai periculos: o confruntare deschisă între grupuri de interese care vor să subjuge o țară și restul cetățenilor ei.
Asistăm, practic în direct, la o încercare de rescriere a raportului dintre stat și cetățean, folosind o retorică extrem de comodă pentru cei vizați: aceea în care judecătorii sunt prezentați ca un fel de zei supremi ai democrației, intangibili, infailibili, dincolo de orice critică publică.
O categorie specială de oameni pentru care regulile comune nu se mai aplică, iar simplul fapt că un cetățean îndrăznește să aibă o opinie devine, brusc, un atentat la statul de drept.
E un discurs periculos.
Nu pentru că pune la îndoială independența justiției – independența este necesară – ci pentru că confundă independența cu iresponsabilitatea.
Iar de aici până la abuz nu mai e decât un pas, unul pe care istoria îl cunoaște foarte bine.
În privința ideii unui referendum în rândul magistraților, sincer, nu știu ce să spun. Depinde foarte mult de întrebările puse. Să fie ceva de genul:
– Doriți să rămânem la situația actuală, în care un judecător are mai multe drepturi decât un cetățean obișnuit?
sau
– Doriți un sistem în care judecătorii sunt considerați oameni normali, ca orice alt cetățean al țării?
Pentru că aici este miza reală.
Nu „atacarea justiției”, nu „presiunea politică”, ci egalitatea în drepturi și obligații.
Un judecător nu este un semizeu coborât dintr-o lume superioară.
Este un cetățean care exercită o funcție publică extrem de importantă și, tocmai de aceea, ar trebui să fie supus acelorași reguli ca oricare alt cetățean: aceleași drepturi, nimic mai mult, nimic mai puțin.
Și, foarte important, aceeași răspundere.
Dacă un cetățean obișnuit plătește pentru greșelile sale – intenționate sau nu –, atunci și un judecător ar trebui să plătească pentru ale lui.
Nu simbolic, nu „moral”, nu după zece comisii și cincisprezece avize interne, ci real, concret, ca orice alt om din această țară.
De fapt, aceste lucruri nu ar trebui decise prin referendum.
Nu sunt chestiuni filozofice, nici dileme morale insolubile.
Sunt lucruri de bun-simț elementar, care ar trebui pur și simplu scrise într-o lege clară, coerentă, fără portițe, urmând ca toate prevederile contrare să fie abrogate.
Nu peste 100 de ani.
Nu peste 10 ani.
Nu „după ce mai discutăm”.
Ci începând cu 1 ianuarie 2026.
Pentru că un stat de drept nu este un stat în care unii sunt mai presus de lege, ci unul în care nimeni nu este mai presus de ea.
Iar atunci când o societate ajunge să accepte ideea că anumite caste nu pot fi nici măcar discutate, nu mai vorbim de justiție independentă, ci de o formă rafinată de feudalism modern, ambalat frumos în limbaj juridic.
Și asta, oricât de mult ar încerca unii să ne convingă de contrariul, nu e progres.
*
Inițiativa celor de la Spitalul Clinic de Urgență „Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava, prin care se cere introducerea unei taxe de 100 de lei pentru aflarea ascendentului, mi-a sugerat imediat o idee de afaceri. Una perfect adaptată vremurilor, cererii pieței și, mai ales, nivelului de credulitate publică.
Prin urmare, lansez o ofertă promoțională:
La DOAR 50 de lei, nu trebuie decât să-mi comunicați prin e-mail numele, prenumele și data și locul nașterii.
În baza unui algoritm extrem de complicat, rulat pe tehnică de calcul de vârf, identică – subliniez, identică – cu cea folosită de NASA, și bineînțeles cu ajutorul inteligenței artificiale, veți afla ora și minutul exact al nașterii.
Dar atenție:
nu o oră banală, administrativă, trecută într-un registru prăfuit,
nu o oră afectată de fusuri orare, de ora de vară sau de iarnă,
ci o „oră universală”, singura care contează cu adevărat și care definește lucrurile esențiale ce vi se vor întâmpla în viață.
Este ora pură. Ora cosmică. Ora adevărului.
În fond, dacă există oameni perfect funcționali care cred sincer că poziția planetei Uranus le influențează viața amoroasă, cariera, digestia și deciziile politice, nu văd de ce n-ar beneficia și de această ofertă mult mai ieftină și infinit mai exactă.
Diferența e simplă:
– astrologia clasică se bazează pe tabele vechi de mii de ani,
– eu mă bazez pe inteligență artificială, cuvânt magic care rezolvă orice problemă și justifică orice factură.
Și, spre deosebire de alte servicii similare, nu pretind că schimb destinul, ci doar îl recalculez. Cu maximă seriozitate, evident.
Bineînțeles că veți beneficia și de factură fiscală.
În scop promoțional, primele 5 solicitări vor beneficia de gratuitate.
Inițiativa de la Suceava ne arată ceva, e că piața este pregătită.
Când un spital public începe să cocheteze cu astrologia, înseamnă că ne aflăm deja într-o etapă superioară a evoluției sociale, una în care știința, superstiția și taxa fixă se împletesc armonios.
Așa că da, de ce nu?
La 50 de lei, primiți o oră universală.
La 150 de lei, probabil primiți și un destin mai bun.
Important e să credem. Restul sunt detalii tehnice.
Dacă îți place cum scriem și vrei să susții jurnalismul local independent, abonează-te cu 5 euro prin Patreon. Abonații primesc pe email, în premieră, cele mai bune știri din Timișoara.
Prin Patreon:
***
O scrisoare deschisă către cancelarul Friedrich Merz: Securitatea este indivizibilă — iar istoria contează
Jeffrey D. Sachs | 17 decembrie 2025 | Berliner Zeitung
Domnule cancelar Merz,
ați vorbit în repetate rânduri despre responsabilitatea Germaniei pentru securitatea europeană. Această responsabilitate nu poate fi îndeplinită prin sloganuri, memorie selectivă sau normalizarea constantă a discuțiilor despre război. Garanțiile de securitate nu sunt instrumente unidirecționale. Ele merg în ambele direcții. Acesta nu este un argument rusesc și nici american; este un principiu fundamental al securității europene, încorporat explicit în Actul Final de la Helsinki, în cadrul OSCE și în decenii de diplomație postbelică.
Germania are datoria de a aborda acest moment cu seriozitate și onestitate istorică. În acest sens, retorica și alegerile politice recente sunt periculos de insuficiente.
Din 1990, preocupările fundamentale de securitate ale Rusiei au fost în mod repetat respinse, diluate sau încălcate direct – adesea cu participarea activă sau cu acordul Germaniei. Această înregistrare nu poate fi ștersă dacă se dorește încheierea războiului din Ucraina și nu poate fi ignorată dacă Europa dorește să evite o stare permanentă de confruntare.
La sfârșitul Războiului Rece, Germania a dat liderilor sovietici și apoi ruși asigurări repetate și explicite că NATO nu se va extinde spre est. Aceste asigurări au fost date în contextul reunificării Germaniei. Germania a beneficiat enorm de pe urma lor. Unificarea rapidă a țării dumneavoastră — în cadrul NATO — nu s-ar fi produs fără consimțământul sovietic, bazat pe aceste angajamente. A pretinde ulterior că aceste asigurări nu au contat niciodată sau că au fost doar remarci superficiale nu este realism. Este revizionism istoric.
În 1999, Germania a participat la bombardamentul NATO asupra Serbiei, primul război major condus de NATO fără autorizația Consiliului de Securitate al ONU. Aceasta nu a fost o acțiune defensivă. A fost o intervenție care a creat un precedent și a modificat fundamental ordinea de securitate post-Război Rece. Pentru Rusia, Serbia nu era o abstracțiune. Mesajul era inconfundabil: NATO va folosi forța dincolo de teritoriul său, fără aprobarea ONU și fără a ține cont de obiecțiile Rusiei.
În 2002, Statele Unite s-au retras unilateral din Tratatul privind rachetele antirachetă, o piatră de temelie a stabilității strategice timp de trei decenii. Germania nu a ridicat nicio obiecție serioasă. Cu toate acestea, erodarea arhitecturii controlului armamentului nu s-a produs în vid. Sistemele de apărare antirachetă desfășurate mai aproape de granițele Rusiei au fost percepute pe bună dreptate de Rusia ca fiind destabilizatoare. Respingerea acestor percepții drept paranoia a fost propagandă politică, nu diplomație solidă.
În 2008, Germania a recunoscut independența Kosovo, în ciuda avertismentelor explicite că acest lucru ar submina principiul integrității teritoriale și ar crea un precedent care ar avea repercusiuni în alte părți. Încă o dată, obiecțiile Rusiei au fost respinse ca fiind de rea-credință, în loc să fie abordate ca preocupări strategice serioase.
Efortul constant de extindere a NATO în Ucraina și Georgia — declarat oficial la Summitul de la București din 2008 — a depășit cele mai clare linii roșii, în ciuda obiecțiilor vocale, clare, consecvente și repetate ridicate de Moscova timp de ani de zile. Atunci când o putere majoră identifică un interes central de securitate și îl reiterează timp de decenii, ignorarea acestuia nu este diplomație. Este escaladare voită.
Rolul Germaniei în Ucraina din 2014 este deosebit de îngrijorător. Berlinul, alături de Paris și Varșovia, a mediat acordul din 21 februarie 2014 dintre președintele Ianukovici și opoziție — un acord menit să oprească violența și să mențină ordinea constituțională. În câteva ore, acordul respectiv s-a prăbușit. A urmat o răsturnare violentă. Un nou guvern a apărut prin mijloace extraconstituționale. Germania a recunoscut și a sprijinit imediat noul regim. Acordul pe care Germania îl garantase a fost abandonat fără consecințe.
Acordul Minsk II din 2015 trebuia să fie corectivul — un cadru negociat pentru a pune capăt războiului din estul Ucrainei. Germania a servit din nou ca garant. Cu toate acestea, timp de șapte ani, Minsk II nu a fost implementat de Ucraina. Kievul a respins deschis prevederile sale politice. Germania nu le-a aplicat. Foști lideri germani și alți lideri europeni au recunoscut ulterior că Minskul a fost tratat mai puțin ca un plan de pace și mai mult ca o acțiune de blocare. Această recunoaștere în sine ar trebui să impună o judecată.
În acest context, apelurile la tot mai multe arme, o retorică tot mai dură și o „hotărâre” tot mai mare sună goale. Acestea cer Europei să uite trecutul recent pentru a justifica un viitor de confruntare permanentă.
Gata cu propaganda. Gata cu infantilizarea morală a publicului. Europenii sunt pe deplin capabili să înțeleagă că dilemele de securitate sunt reale, că acțiunile NATO au consecințe și că pacea nu se realizează prefăcându-se că preocupările de securitate ale Rusiei nu există.
Securitatea europeană este indivizibilă. Acest principiu înseamnă că nicio țară nu își poate consolida securitatea în detrimentul altei țări fără a provoca instabilitate. De asemenea, înseamnă că diplomația nu este conciliere și că onestitatea istorică nu este trădare.
Germania a înțeles odată acest lucru. Ostpolitik nu era slăbiciune; era maturitate strategică. A recunoscut că stabilitatea Europei depinde de angajament, controlul armelor, legături economice și respectul pentru interesele legitime de securitate ale Rusiei.
Astăzi, Germania are din nou nevoie de această maturitate. Nu mai vorbiți ca și cum războiul ar fi inevitabil sau virtuos. Nu mai externalizați gândirea strategică către subiecte de discuție legate de alianțe. Începeți să vă implicați serios în diplomație – nu ca un exercițiu de relații publice, ci ca un efort autentic de a reconstrui o arhitectură de securitate europeană care să includă, mai degrabă decât să excludă, Rusia.
O arhitectură europeană de securitate reînnoită trebuie să înceapă cu claritate și reținere. În primul rând, aceasta necesită un sfârșit fără echivoc al extinderii NATO spre est – către Ucraina, către Georgia și către orice alt stat de-a lungul granițelor Rusiei.
Extinderea NATO nu a fost o caracteristică inevitabilă a ordinii postbelice; a fost o alegere politică, făcută cu încălcarea asigurărilor solemne date în 1990 și urmărită în ciuda avertismentelor repetate că ar destabiliza Europa.
Securitatea în Ucraina nu va proveni din desfășurarea în avans a trupelor germane, franceze sau ale altor trupe europene, care nu ar face decât să consolideze diviziunea și să prelungească războiul. Se va obține prin neutralitate, susținută de garanții internaționale credibile. Istoricul este lipsit de ambiguitate: nici Uniunea Sovietică, nici Federația Rusă nu au încălcat suveranitatea statelor neutre în ordinea postbelică – nici Finlanda, Austria, Suedia, Elveția sau altele. Neutralitatea a funcționat deoarece a abordat preocupări legitime de securitate din toate părțile. Nu există niciun motiv serios să ne prefacem că nu poate funcționa din nou. În
al doilea rând, stabilitatea necesită demilitarizare și reciprocitate. Forțele rusești ar trebui ținute departe de granițele NATO, iar forțele NATO – inclusiv sistemele de rachete – trebuie ținute departe de granițele Rusiei. Securitatea este indivizibilă, nu unilaterală. Regiunile de frontieră ar trebui demilitarizate prin acorduri verificabile, nu saturate cu tot mai multe arme.
Sancțiunile ar trebui ridicate ca parte a unei soluții negociate; acestea nu au reușit să aducă pacea și au provocat daune grave economiei Europei.
Germania, în special, ar trebui să respingă confiscarea nechibzuită a activelor statului rus – o încălcare nerușinată a dreptului internațional care subminează încrederea în sistemul financiar global. Revitalizarea industriei germane prin comerț legal, negociat cu Rusia nu este capitulare. Este realism economic. Europa nu ar trebui să-și distrugă propria bază productivă în numele unei posturi morale.
În cele din urmă, Europa trebuie să revină la fundamentele instituționale ale propriei securități. OSCE – nu NATO – ar trebui să servească din nou drept forum central pentru securitatea europeană, consolidarea încrederii și controlul armelor. Autonomia strategică pentru Europa înseamnă tocmai acest lucru: o ordine europeană de securitate modelată de interesele europene, nu o subordonare permanentă expansionismului NATO.
Franța ar putea, pe bună dreptate, să-și extindă efectul de descurajare nucleară ca umbrelă de securitate europeană, dar numai într-o postură strict defensivă, fără sisteme desfășurate în avans care amenință Rusia.
Europa ar trebui să facă presiuni urgente pentru revenirea la cadrul INF și pentru negocieri strategice cuprinzătoare privind controlul armelor nucleare, care să implice Statele Unite și Rusia — și, în timp, China.
Cel mai important, domnule cancelar Merz, să învățați istorie – și să fiți sincer în privința ei. Fără onestitate, nu poate exista încredere. Fără încredere, nu poate exista securitate. Și fără diplomație, Europa riscă să repete catastrofele din care pretinde că a învățat.
Istoria va judeca ce alege Germania să-și amintească – și ce alege să uite. De data aceasta, să fie ca Germania să aleagă diplomația și pacea și să se țină de cuvânt.
Cu respect,
Jeffrey D. Sachs
Imperiul aroganței și al violenței lui Trump
Jeffrey D. Sachs | 11 decembrie 2025 | Common Dreams
Cel mai recent memorandum al președintelui privind Strategia de Securitate Națională tratează libertatea de a constrânge pe alții ca fiind esența suveranității SUA. Este un document de rău augur care – dacă este permis să rămână – se va întoarce să bântuie Statele Unite.
Avertisment pentru producătorii auto din Germania: Viitorul mobilității este electric!
Ministrul german de Finanțe, Lars Klingbeil, a avertizat producătorii auto ai țării să nu fie prea dependente de motoare pe combustie după propunerea UE de a relaxa noile limite privind emisiile de CO2 pentru mașini.
Sfârșitul unei tradiții: Poșta daneză oprește distribuirea scrisorilor după 400 de ani
Serviciul poștal danez anunțat că va livra ultima scrisoare pe 30 decembrie, punând astfel capăt unei tradiții de peste 400 de ani.
PostNord, company formată în 2009 prin fuziunea serviciilor poștale din Suedia și Danemarca, a anunțat la începutul acestui articol an că va opri livrarea.
Averi fără precedent.
Clasamentul evidențiază modul în care dinastiile vechi, dar și imperiile de afaceri mai recente, continuă să controleze sectoare-cheie precum retailul, energia, moda de lux, tehnologia și mass-media. Lista include zece nume dominante, dintre care doar o singură familie provine din India – familia Ambani, scrie India Today .
Situațiile ciudate care au apărut după ce Nicușor Dan ia invitat pe magistrați la discuții.
Președintele Nicușor Dan a declarat duminică, 21 decembrie, că foarte puțini magistrați și-au exprimat intenția de a participa la discuțiile programate luni, la Cotroceni, invocând mesaje de intimidare și teamă de posibile repercusiuni.
Nicușor Dan, atacat rapid – Cerere de suspendare din funcție depusă la Parlament
Un grup de senatori și deputați va depune în Parlament sau cerere de suspendare din funcție a președintelui Nicușor Dan.
„Societatea e ruptă în două, radicalizată, capturată până la sufocare de găști transpartinico-securiste”, spune unul dintre cei mai titrați regizori români.
Regizorul, scenaristul și producătorul Cristian Mungiu, a făcut o analiză dură a României actuale, la 36 de ani de la Revoluția din decembrie 1989. Cineastul punctează scindarea din societate, fapt că România este o țară…
„Taxă de horoscop” la un spital din România: cât trebuie să plătească cei care vor să-și afle ascendentul.
O taxă ar putea fi impusă celor care solicită documente ce indică ora nașterii, folosite pentru calcularea ascendentului sau a horoscopului.
Johann Nepomuk Preyer, cărturar și jurist, primul primar de factură modernă al Timișoarei
Cei mai mulți din timișorenii trecuți de prima tinerețe amintesc că pe timpuri există o stradă destul de importantă, în cartierul Iosefin, ce poartă un nume cu rezonanță oarecum germană, strada Preyer, în limbajul colocvial al localnicilor, deși administrația puterii populare a botezat-o Iosif Rangheț.
Poate pentru că acel Iosif a fost un ins de tristă amintire din nomenclatura comunistă, jucând un rol nefast în istoria României din perioada anilor ’30–’50, lumea nu voia să știe acest nume de stradă cu încărcătură proletcultistă, continuând să se refere la strada Preyer. Unii nici măcar nu știau că acesta este de fapt numele unei persoane care a contribuit la dezvoltarea orașului.
