În zorii zilei de 8 iunie 1794, Parisul nu mirosea a sânge, ci a flori proaspăt culese.
Dincolo de zidurile Tuileriilor și pe străzile pavate recent spălate cu lozinci, nu se mai rosteau „La guillotine!”, ci „Vive la Vertu!”.
Iar în fruntea acestui straniu carnaval spiritual se afla Maximilien Robespierre, omul care își închipuise că poate construi o societate nouă cu bisturiul Revoluției și cârja moralității absolute.
După ce credința catolică fusese sistematic călcată în picioare de valul revoluționar, iar raționalismul fusese instalat temporar în locul altarului (inclusiv prin cultul Rațiunii, născocit în grabă de Hébert și ai lui), Robespierre a simțit că poporul nu putea rămâne complet orfan spiritual.
O națiune, oricât de iluministă ar fi fost, tot avea nevoie de ceva mai presus decât prețul grâului și lista trădătorilor de stat.
Așa că a pus la cale ceea ce părea o soluție elegantă și „rațională”: o religie nouă, în care Dumnezeu nu mai era bătrânul cu barbă de pe vitraliile catedralelor, ci o entitate abstractă — Ființa Supremă — întruchipare a Virtuții, Rațiunii și Justiției universale.
Și fiindcă nu putea să se nască un cult fără fast, Robespierre a comandat cel mai teatral festival civic pe care Franța îl văzuse vreodată.
În Grădinile Tuileries a fost ridicat un decor grandios cu arbori simbolici, temple improvizate și statui alegorice.
Robespierre, îmbrăcat într-un frac albastru deschis și cu o eșarfă tricoloră prinsă cu grijă în jurul gâtului, pășea încet, aproape sacru, ca un preot-rege.
În mâna dreaptă ținea un mănunchi de spice, simbol al belșugului moral, iar în cealaltă o torță, cu care avea să incendieze o statuie simbolizând Ateismul — dușmanul cel mai detestat al noii religii.
De acolo, întreaga procesiune a urcat pe dealul Champ-de-Mars, unde fusese amenajată o scenă circulară cu un munte artificial din care ieșea o „zeiță a Naturii”, pictată proaspăt, cu raze pictate în jurul capului.
În jurul „muntelui” dansau copii, soldați, femei, bătrâni — fiecare îmbrăcat simbolic, fiecare gest repetat cu disciplină.
Într-un colț al mulțimii, câțiva spectatori zâmbeau ironic; alții, mai devotați, își făceau semnul crucii — reflex vechi, greu de alungat.
Discursul lui Robespierre a fost lung, încărcat de fraze grele și morală abstractă:
„Există o Ființă Supremă și nemurirea sufletului este o doctrină necesară Republicii!”
Pentru el, credința nu mai era o chestiune de inimă, ci de utilitate publică. Poporul avea nevoie de frică — dar nu de iad, ci de Virtutea absolută.
Pe tot cuprinsul Franței, în aceeași zi, festivaluri asemănătoare aveau loc la Marsilia, Lyon, Bordeaux, Arras, Caen. Preoți ai noii religii, de regulă funcționari revoluționari, oficiau ceremonii cu muzică patriotică, dansuri în cerc, jurăminte și jurii de Virtute.
Dar în spatele acestui decor bucolic, cu arome de Rousseau și parfum de lavandă republicană, realitatea era crudă.
Era vârful Terorii.
În acea vară, ghilotina funcționa cu ritm de ceasornic.
Cei care nu rezonau cu noile valori spirituale ale Republicii deveneau „suspecți”.
Iar Robespierre, de pe piedestalul său moral, se vedea tot mai singur și mai neprihănit — în timp ce prietenii, colegii și foștii aliați cădeau rând pe rând sub lama pe care o poruncise el însuși.
Festivalul Ființei Supreme a fost, de fapt, începutul sfârșitului.
Mulți au văzut în acel spectacol nu o renaștere a spiritualității, ci începutul unui cult al personalității.
Iar când omul care conduce o revoluție începe să se creadă unsul unei entități supreme — mai ales una inventată de el însuși — sfârșitul devine inevitabil.
Două luni mai târziu, Maximilien Robespierre urca, de data aceasta fără flori și fără orchestră, treptele eșafodului din Place de la Révolution.
Ființa Supremă, la rândul ei, dispăruse deja în uitare.
După ea n-au rămas decât câteva busturi, niște protocoale de ceremonie… și această întrebare neliniștitoare:
Cine este mai periculos — omul fără Dumnezeu, sau cel care își creează unul din oglinzi?
