În vara anului 2025, Ambasada Statelor Unite la București a ales pentru sărbătoarea de 4 iulie o temă cu totul specială: „Red, White and Blues”. Un joc de cuvinte inteligent, care îmbină simbolurile steagului american cu unul dintre cele mai autentice și profunde genuri muzicale născute pe pământ american — blues-ul.
Ce prilej mai bun să ne întoarcem urechea și sufletul spre această muzică care a însoțit America de-a lungul celor mai zbuciumate și mai sincere epoci?
Blues-ul nu e doar o muzică. E un fel de a trăi. O stare de spirit. E vocea omului simplu care, în fața suferinței, a dezamăgirii și a nedreptății, nu urlă, nu se răzbună, nu-și face vilă și nu-și ia bolid. În schimb, își ia chitara și spune o poveste. Și dacă e norocos, în povestea lui se regăsesc milioane.
Originea bluesului e adânc înfiptă în istoria dureroasă a sclaviei din sudul Statelor Unite.
Din dorul de libertate, din munca extenuantă pe plantații, din persecuție și dorința de a rezista prin artă, a apărut această formă muzicală aparent simplă, dar plină de suflet.
Versurile sunt adesea despre necazuri, despre pierdere, despre trădare — dar într-un mod care nu cerșește mila, ci transformă durerea în frumusețe.
Dan Alexe spunea, cu o doză de umor care nu ascunde adevărul:
„Blues e când un gagiu mișto dă de rău. Maneaua e când un nasol dă de bine“”
Poate sună dur, dar comparația scoate în evidență diferența de profunzime.
Blues-ul e introspecție, manelele sunt ostentație.
Unul e lamentul elegant al sufletului rănit, celălalt e cântecul colorat al ego-ului umflat.
Ascultă-l pe Muddy Waters, și o să simți cum îți curge Mississippi-ul prin vine.
Pune un B.B. King, și chitara lui o să-ți spună mai mult decât ar putea 10 poeți.
Ascultă-o pe Etta James, și ai să simți cum iubirea și durerea pot sta în același vers, fără să se calce pe coadă.
Așa că poate, în loc de grătare și artificii, anul acesta am putea sărbători 4 iulie cu o sticlă de bourbon, o lumină difuză și un album bun de blues în difuzoare.
Să reflectăm puțin, să simțim, să tăcem.
Pentru că, în fond, libertatea nu înseamnă doar strigătul victorios al câștigătorului.
Ci și șoapta obosită, dar demnă, a celui care a pierdut, dar încă mai are un cântec de cântat.
