Când Mozart scria Requiem-ul său, nu știa că va deveni propria lui rugăciune de rămas-bun. De fapt, nu a mai apucat să-l termine. Și totuși, una dintre cele mai copleșitoare părți ale acestei lucrări neterminate, Lacrimosa, pare a fi scrisă de cineva care privește dincolo de marginea vieții, cu o luciditate sfâșietoare. Este o piesă care nu se aude, ci se simte. Nu se cântă, ci se plânge.
Cuvântul „lacrimosa” vine din latină și înseamnă „plină de lacrimi”. În contextul liturgic, face parte din secvența Dies irae, care descrie Ziua Judecății – momentul în care sufletele celor morți sunt chemate în fața divinității. Este un fragment care nu se ocupă cu liniștirea inimilor, ci cu trezirea conștiințelor. Aici nu e vorba despre mângâiere, ci despre confruntare.
Dar Mozart transformă această confruntare într-o meditație. Nu e furtunoasă, nu e triumfalistă. Este o muzică ce curge precum o lacrimă tăcută pe obrazul unui muribund lucid.
Structura Lacrimosei este surprinzător de simplă. O introducere lentă, în măsura de 12/8, cu coarde tremurânde ca niște pași rari și grei pe un drum de piatră. Apoi, corul intră – și nu e o intrare impetuoasă, ci una aproape șoptită, de parcă vocea însăși ezită, învinsă de emoție.
Totul se mișcă cu gravitate. Frazele muzicale se ridică încet, apoi se frâng, ca și cum nu ar avea destulă putere să meargă mai departe. Se simte în fiecare notă ceva iremediabil, o înțelegere adâncă a sfârșitului.
Iar când vocile rostesc „judicandus homo reus” – „omul vinovat va fi judecat” – simți că nu doar textul, ci întreaga ființă a lui Mozart se teme și speră în același timp.
În momentul când compunea această parte, Mozart era deja bolnav. Se simțea urmărit. Nu doar de boală, ci de o prezență misterioasă – un comanditar necunoscut care îi ceruse, printr-un intermediar mascat, să scrie o slujbă de înmormântare. Era începutul unei legende: că Mozart a fost convins că scrie propria lui muzică funerară, că sfârșitul îi era aproape, că moartea îl privea din umbră și că muzica era ultima armă pe care o mai avea.
Si poate că a avut dreptate.
După doar opt măsuri din Lacrimosa, Mozart moare. Celelalte au fost completate de elevul său Franz Xaver Süssmayr, pe baza schițelor și indicațiilor lăsate. Dar emoția celor opt măsuri originale e inconfundabilă. Ca un ultim suspin. Ca o ultimă întrebare rămasă fără răspuns.
De ce ne cutremură și azi?
Pentru că Lacrimosa nu e doar despre moarte. Este despre conștientizarea vieții în clipa în care aproape că ți-ai pierdut-o. Despre fragilitatea noastră, despre cum ne căutăm sensul chiar și (sau mai ales) când sfârșitul e inevitabil. Și poate pentru că în adâncul nostru, toți ne recunoaștem în acel moment de tăcere după ultima notă, când corul tace, orchestra se stinge și rămâne doar ecoul unei întrebări: Ce urmează?
