Există o secțiune profund discriminată a muzicii – muzica de film.
Nu o spun în glumă, deși poate părea o exagerare.
Muzica de film e ca un muncitor harnic care nu-și cere niciodată salariul, nu se plânge de condițiile de muncă și rareori primește o diplomă de recunoștință.
Dar, fără el, totul s-ar prăbuși.
Gândește-te la următoarea scenă: o urmărire cu mașini printr-un oraș luminat doar de faruri și sirene.
Motoarele urlă, gloanțele țiuie, pneurile scârțâie în curbe imposibile.
Dar ce ne face inima să bată mai tare?
Ce transformă această succesiune de imagini într-o experiență viscerală?
Muzica.
Ea e liantul invizibil care leagă cadrele, care dă ritm, intensitate și sens. Și totuși, în momentul în care urmărirea s-a terminat și trecem la scena următoare, aproape că uităm că ea a fost acolo.
Muzica de film este, într-un fel, victima propriului succes. Cu cât este mai eficientă, cu atât se face mai puțin remarcată. Este menită să nu iasă în față, să nu ne distragă atenția de la poveste, dar să ne manipuleze emoțiile din culise. Este arta care lucrează în umbră, cu o smerenie ce frizează absurdul.
Și nu vorbim aici de muzicuțe banale, puse de complezență în fundal. Nu. Vorbim despre partituri grandioase, compuse cu aceeași migală și geniu ca simfoniile lui Beethoven sau Ravel. Poate chiar mai multă migală, pentru că aceste lucrări trebuie să fie sincronizate la secundă cu imaginea, să se plieze pe ritmul filmului, pe respirația actorilor, pe tic-tac-ul tensiunii.
Și totuși, câți oameni pot numi măcar cinci compozitori de muzică de film, așa cum pot înșira cinci actori celebri? Câți au ascultat vreodată, de dragul muzicii și nu al filmului, un concert cu lucrări de John Williams, Hans Zimmer, Ennio Morricone sau Alexandre Desplat?
Este o formă de snobism cultural în această lipsă de recunoaștere. E ca și cum am considera că muzica de film „nu e chiar artă”, pentru că este făcută la comandă, „comercială”, legată de o industrie care vinde popcorn. Dar oare n-a fost și Michelangelo plătit să picteze Capela Sixtină? Și n-au fost majoritatea compozitorilor clasici angajați ai curților regale sau ai bisericii, compunând „la comandă” pentru glorificarea unei puteri?
Muzica de film este, în multe cazuri, succesoarea firească a muzicii clasice. Aceeași orchestră, aceleași instrumente, aceleași tehnici componistice. Doar că acum publicul larg nu mai merge la Operă, merge la cinema. Iar coloana sonoră este noua simfonie, care se strecoară în subconștientul colectiv.
Sigur, nu toată muzica de film este genială. După cum nici toată literatura, nici toată pictura sau poezia nu sunt geniale. Dar printre sutele de coloane sonore produse anual, există perle. Există teme care au devenit parte din ADN-ul cultural al umanității – iar dacă închizi ochii și le asculți fără contextul vizual, descoperi adevărate bijuterii muzicale, pline de emoție, subtilitate și forță.
Acest capitol e doar începutul unei călătorii prin acest tărâm semi-invizibil, unde compozitorii sunt niște magicieni necunoscuți care reușesc, din umbră, să-ți înalțe sufletul sau să-ți frângă inima.
