Dacă ai crezut vreodată că muzica clasică este sobră, înțepenită și lipsită de simțul umorului, Rossini ți-ar răspunde cu o ridicare din sprânceană, un zâmbet ironic și… doi pisoi care miaună pe scenă. „Duetto buffo di due gatti” este una dintre cele mai amuzante și neobișnuite piese asociate numelui lui Rossini, un mic spectacol vocal în care două soprane își dispută scena folosind un singur cuvânt: „miau”.
O glumă muzicală… dar cu tradiție
De fapt, piesa nu este compusă integral de Rossini. E o colajare făcută în secolul al XIX-lea din fragmente ale lui Rossini, probabil de către muzicianul englez Robert Lucas Pearsall, care a semnat sub pseudonimul G. Berthold. Rossini însuși nici nu ar fi protestat: omul era cunoscut pentru umorul său sec și pentru talentul extraordinar de a transforma orice în spectacol, iar „Duetto buffo di due gatti” e exact genul de farsă muzicală pe care ar fi apreciat-o.
Piesa are formatul unui duet de operă belcantistă, doar că în loc de declarații de dragoste, răzbunări, trădări ori drame pasionale, asistăm la o conversație serioasă, intensă și… complet nearticulată între doi pisoi.
Tehnică serioasă pentru o glumă neserioasă
Partea cu adevărat fascinantă este că, deși textul e comic și infantil, muzica cere o tehnică impecabilă. Interpretarea nu este o joacă – sopranele trebuie să își controleze vocea cu aceeași precizie ca într-o arie dificilă.
E un paradox plăcut: ca să-mi interpretezi „miau”-ul corect, trebuie să fii foarte bun. Publicul râde, dar cântăreții muncesc. Este exact genul de fantezie artistică în care muzica clasică își arată partea ei jucăușă, cea pe care mulți nu o cunosc.
De ce a devenit atât de popular?
Pentru că e irezistibil. Două voci care-și „arată ghearele”, care se imită sau se provoacă, creează involuntar o mică piesă de teatru. Probabil că fiecare spectator proiectează pe scenă propriul său motan de acasă sau își amintește vreun duel nocturn dintre pisicile cartierului.
Interpretările moderne sunt și mai savuroase: unele soprane intră pe scenă în rol complet, cu gesturi și „actiurație pisicească”, îndoind spatele, ridicând „ghearele” și executând salturi dramatice. Rossini, mare iubitor de farse culinare și muzicale, ar fi fost încântat.
O lecție dincolo de „miau”
„Duetto buffo di due gatti” nu e doar un moft muzical, ci și un reminder că arta nu trebuie să fie tot timpul gravă. Că genialitatea poate veni și sub forma unui miaunat. Că și într-o lume de opere somptuoase, drame romantice și arii imposibile, un compozitor își poate permite un moment de respiro.
Și poate că asta e și magia piesei: ne aduce aminte că muzica clasică poate fi ludică, nepretențioasă și, uneori, gata să sară în poală doar ca să se alinte. Exact ca o pisică.
