Capitolul 4
DESCRIEREA HRUBEI ŞI CE A VĂZUT ÎN EA GIL BLAS
Am înţeles atunci cu ce fel de oameni mă aflam şi lesne de închipuit că asta mi-a alungat spaima de la han. O spaimă mai mare şi mai îndreptăţită mă cuprinse. Mă gândeam că aici am să-mi pierd viaţa şi banii. Mă socoteam drept o jertfă dusă la altar şi mergeam de pe-acuma mai mult mort decât viu între cei doi călăuzi ai mei care, văzând că tremurăm, mă îndemnau zadarnic să nu-mi fie frică. După ce am făcut aşa vreo două sute de paşi, tot ocolind şi coborând, am ajuns la un grajd luminat de două lămpi mari de fier, atârnate de tavan. Erau acolo câteva maldăre de fân şi câteva butoaie pline cu orz. În grajd puteau să încapă şi douăzeci de cai, dar deocamdată nu erau decât cei doi care tocmai veniseră. Un negru bătrân, care părea încă în putere, i-a legat la iesle.
Am ieşit din grajd şi, după mai multe cotituri, luminat tot de lămpi, care parcă luminau aceste locuri numai atât cât era nevoie ca să se vadă ce urâte erau, am ajuns la bucătărie, unde o babă frigea nişte carne pe jăratic şi pregătea cina. Bucătăria era împodobită cu toate uneltele de trebuinţă şi alături se afla o odaie plină de tot felul de merinde. Bucătăreasa, căreia trebuie să-i fac portretul, era o femeie de vreo şaizeci şi ceva de ani. Trebuie să fi avut în tinereţea ei părul blond-roşcat, fiindcă vremea nu-l albise aşa de tare încât să nu-i rămână ceva din culoarea lui de odinioară. Măslinie la faţă, avea o bărbie ascuţită şi ridicată în sus şi buzele subţiri; nasul mare şi coroiat îi atârna peste gură, şi ochii aveau o foarte frumoasă culoare roşie-stacojie.
— Doamnă Leonarda, spuse unul dintre cavaleri, prezentându-mă acestui frumos înger al întunericimii, uite, ţi-am adus un băiat.
Apoi se întoarse către mine şi, văzând că sunt galben la faţă şi speriat, îmi spuse:
— Dragul meu, să nu-ţi fie frică. Nimeni nu vrea să-ţi facă vreun rău. Tocmai aveam nevoie de un rândas ca să dea ajutor bucătăresei. Te-am întâlnit pe tine şi-i norocul tău că te-am întâlnit. Ai să iei locul unui băiat care s-a lăsat să moară acum două săptămâni. Era cam firav. Tu pari să fii mai voinic. N-ai să mori aşa repede. Soarele, e drept că n-ai să-l mai vezi, dar, în schimb ai să ai mâncare bună şi un foc unde să te încălzeşti. Ai să stai aici cu Leonarda, care-i o fiinţă foarte cumsecade; ai să ai tot ce-ţi trebuie. Şi acum, să-ţi arăt cum e pe la noi, ca să vezi că nu ai de-a face cu nişte golani.
Spunând acestea, aprinse o făclie şi mă luă cu dânsul.
M-a dus într-o pivniţă în care am văzut o mulţime de sticle şi de oale bine astupate şi pline, zicea el, de un vin straşnic. După aceea m-a dus prin mai multe odăi. În unele din ele erau pânzeturi; în altele, stofe de lână şi stofe de mătase. Am văzut în alta aur şi argint, fără a mai pomeni şi de o mulţime de farfurii şi de tacâmuri cu tot felul de blazoane pe ele. Pe urmă, am ajuns la o încăpere mai mare, încălzită de trei policandre de aramă şi care slujea de trecere către alte încăperi. Aici iar a început cu întrebările. M-a întrebat cum mă cheamă şi de ce am plecat de la Oviedo. Şi, după ce i-am răspuns, mi-a spus:
— Bine, Gil Blas; dacă zici că ai plecat de acasă numai ca să-ţi cauţi o slujbă bună, atunci să ştii că mare noroc ai avut când ai nimerit la noi. Aşa cum ţi-am spus, aici ai să trăieşti în belşug şi ai să te lăfăi în aur şi argint. N-o să te stingherească nimeni. Hruba în care suntem e aşa fel făcută, încât ofiţerii Sfintei Hermandad de o sută de ori dacă ar veni în pădurea asta şi tot n-ar găsi-o. Intrarea n-o cunosc decât eu şi cu tovarăşii mei. Poate că ai să mă întrebi cum am izbutit s-o facem fără să afle nimeni de prin împrejurimi. Hruba asta, dragul meu, n-am făcut-o noi, au făcut-o alţii, cu mult înaintea noastră. Când maurii au cucerit Grenada, Aragonul şi aproape toată Spania, creştinii, care nu voiau să îndure jugul păgânilor, au fugit şi s-au ascuns prin meleagurile acestea, în Biscaya şi în Asturii, unde se retrăsese şi viteazul don Pelayo. Fugarii, împrăştiaţi în pilcuri, hălăduiau prin munţi şi prin păduri. Unii se adăposteau prin peşteri, alţii au săpat hrube, printre care şi aceasta în care stăm acum. După ce au avut norocul să alunge pe duşmani din Spania, s-au întors în oraşe. De atunci încoace, ascunzişurile lor au slujit de adăpost oamenilor de felul nostru. E drept că Sfânta Hermandad a descoperit şi a distrus vreo câteva. Au mai rămas însă destule şi eu, slavă Domnului, sunt vreo cincisprezece ani de când stau aici fără să mă stingherească nimeni. Pe mine mă cheamă căpitanul Rolando. Eu sunt şefetenia cetei noastre şi cel pe care l-ai văzut cu mine este unul dintre cavalerii mei.
Capitolul 5
DESPRE SOSIREA ÎN HRUBĂ A MAI MULŢI ALŢI HOŢI ŞI DESPRE CE PLĂCUTE LUCRURI AU VORBIT ÎMPREUNĂ
Senior Rolando tocmai isprăvea de vorbit, când intrară în sală şase inşi pe care nu-i mai văzusem. Era locotenentul cu cinci oameni din ceată; se întorcea încărcaţi de pradă. Aduceau două panere pline de zahăr, de scorţişoară, de piper, de smochine şi de stafide. Locotenentul spuse căpitanului că luase panerele de la un băcan din Benavente şi-i mai luase acestuia şi catârul. După ce dădu seama despre isprăvile lui, prada luată de la băcan a fost pusă în cămară. Şi după aceea a fost veselie straşnică. În sală s-a întins masă mare iar pe mine m-au trimis la bucătărie, unde seniora Leonarda îmi arătă ce aveam de făcut. M-am supus nevoii, fiindcă aşa voia soarta mea cea rea şi, înăbuşindu-mi necazul, i-am slujit pe aceşti oameni de treabă.
Am pus masa şi am adus ceşti de argint şi câteva garafe pline de vinul acela grozav pe care mi-l lăudase senior Rolando. Am adus, după aceea, două iahnii şi nici n-am apucat să le aduc pe toate că toţi cavalerii s-au aşezat la masă. Au început să mănânce cu poftă; iar eu, în picioare la spatele lor, le turnam vin. Am făcut asta aşa de bine, încât toţi mi-au spus că-s mulţumiţi. Căpitanul le spuse în câteva cuvinte ce era cu mine şi s-au veselit cu toţii. După aceea, a vorbit foarte frumos despre mine; dar eu mă vindecasem acum de laude şi puteam să ascult oricâte, fără primejdie. După el, au început şi ceilalţi să mă laude. Mi-au spus că eu am fost menit să le fiu paharnic şi că preţuiam de o mie de ori mai mult decât cel care fusese înaintea mea. De obicei, seniora Leonarda avea cinstea să toarne nectar acestor zei ai infernului; acum însă ei o scoaseră din această glorioasă slujbă şi mă căftăniră pe mine, bătrână Hebe!
O friptură, care veni după iahnii, îi sătură pe tilhari; şi fiindcă beau tot aşa de zdravăn cum mâncau, toţi s-au înveselit, făcând mare larmă. Vorbeau toţi deodată. Unul povestea, altul înşira glume, altul răcnea, altul cânta. Cu neputinţă să se mai înţeleagă între dânşii. În sfârşit, Rolando, ostenit de atâta hărmălaie, la care a şi el parte, dar fără niciun folos, a ridicat deodată glasul aşa de tare, încât i-a făcut pe ceilalţi să tacă.
— Domnilor, rosti el cu un ton poruncitor, ascultaţi ce vă spun. Decât să ne zăpăcim unii pe alţii vorbind toţi deodată, n-ar fi mai bine să stăm de vorbă ca nişte oameni aşezaţi? Eu zic aşa. De când ne-am întovărăşit, nu ne-am întrebat unii pe alţii cine suntem şi prin ce împrejurare ne-am apucat de meseria pe care o avem. Asta cred că-i un lucru vrednic de ştiut. Hai să vorbim de asta şi să ne petrecem astfel vremea în chip plăcut.
Locotenentul şi ceilalţi toţi, ca şi cum ar fi avut cine ştie ce lucruri frumoase de povestit, au întâmpinat cu strigăte de bucurie propunerea căpitanului, care făcu el începutul, povestind:
— Domnilor, veţi afla mai întâi că sunt singurul fiu al unui negustor bogat din Madrid. Ziua când m-am născut a fost sărbătorită de toată familia cu mare bucurie. Tata, care începuse să îmbătrânească, s-a bucurat grozav când a văzut că a căpătat un moştenitor, iar mama a vrut să mă alăpteze singură. Bunicul meu după mamă trăia încă. Era un bătrân blajin, care nu mai avea acum altă îndeletnicire decât să-şi spuie rugăciunile şi să istorisească isprăvile lui de război, fiindcă slujise multă vreme în oştire şi se lăuda că văzuse de multe ori focul luptei. Eu am ajuns idolul acestor trei oameni. Numai în braţe mă purtau. De teamă ca învăţătura să nu mă obosească, în cei dintâi ani ai copilăriei m-au lăsat să-mi văd numai de joacă. Copiii, zicea tata, trebuie să înveţe numai după ce li s-a copt puţintel mintea. În aşteptarea acestei coaceri, eu nu învăţam nici să citesc nici să scriu; totuşi, vremea nu mi-o pierdeam; tata îmi arăta tot felul de jocuri. Jucam cărţi foarte bine; jucam şi zaruri, iar bunicul mă învăţa cântece din războaiele la care luase parte. Îmi cânta mereu aceleaşi cântece şi când, după ce auzeam câteva luni în şir zece-douăsprezece versuri, ajungeam să le spun pe de rost, părinţii se minunau de memoria mea. Tot aşa de mulţumiţi erau şi atunci când, folosindu-mă de faptul că aveam voie să spun orice, le tăiam vorba ca să vorbesc eu vrute şi nevrute. „Vai! ce drăguţ e!“ striga tata uitându-se la mine ca fermecat. Mama mă copleşea cu dezmierdări şi bunicul plângea de bucurie. De asemenea, săvârşisem în faţa lor cele mai neruşinate fapte, fără să mă pedepsească nimeni; îmi îngăduiau să fac orice, fiindcă nu mai puteau de dragul meu. Intrasem acum în al doisprezecelea an al vieţii şi încă n-avusesem un profesor. În sfârşit, mi-au luat unul; i-au pus în vedere însă să mă înveţe, dar să nu cumva să se atingă de mine. I-au îngăduit numai să mă ameninţe câteodată ca să bage puţintel frica în mine. Îngăduinţa asta n-a fost tocmai potrivită; fiindcă ori râdeam de ameninţările dascălului meu, ori mă duceam plângând la mama sau la bunicul şi le spuneam că profesorul s-a purtat foarte rău cu mine. Bietul om degeaba spunea că nu-i adevărat, toţi în casă îl socoteau drept un bădăran şi mă credeau pe mine, nu pe dânsul. O dată m-am înfuriat şi am început să ţip, parcă m-ar fi jupuit cineva de viu. Mama a venit repede şi l-a dat afară pe profesor, cu toate că el protesta şi lua de martor cerul că nici nu s-atinsese de mine.
Am scăpat în felul acesta de toţi dascălii mei, până a venit, în sfârşit, unul aşa cum îmi trebuia mie. Era un bacalaureat din Alcala. Straşnic profesor pentru un băiat de bani gata! Îi plăceau femeile, jocul şi cârciuma. N-aş fi putut să intru pe mâini mai bune. Mai întâi s-a pus să-mi câştige sufletul cu duhul blândeţii. A izbutit, iar o dată cu asta a ajuns să fie şi pe placul părinţilor mei, care mă lăsară cu totul în grija lui. Şi ştiu că n-au avut de ce să le pară rău. Dascălul meu m-a învăţat în ceea ce priveşte şcoala lumii. Tot ducându-mă cu el prin toate locurile pe unde-i plăcea lui să se ducă, m-a făcut şi pe mine să le prind gustul, astfel încât, afară doar de latină, am ajuns un băiat priceput în toate. Îndată ce a văzut că nu mai aveam nevoie de învăţăturile lui, a plecat să le mai dea şi altora.
Dacă în copilărie făcusem ce voisem, acum, când am început să fiu stăpân pe faptele mele, lucrurile au mers şi mai bine. Mi-am încercat mai întâi cu ai mei obrăznicia. Mereu luam peste picior pe tata şi pe mama. Ei râdeau de glumele mele şi, cu cât erau mai usturătoare, cu atâta le plăceau mai mult. Totodată, duceam un trai foarte destrăbălat, însoţindu-mă cu tineri de felul meu; şi fiindcă părinţii noştri nu ne dădeau destui bani ca să ducem o viaţă atât de plăcută, fiecare dintre noi şterpelea de acasă tot ce putea, dar pentru că nici aşa nu ne-ajungeam cu banii, ne-am apucat de furat noaptea şi asta ne aducea un supliment bunişor. Păcat însă că a aflat corregidorul de isprăvile nostre. A vrut să ne bage la răcoare, dar cineva ne-a dat de veste ce avea de gând cu noi. Şi atunci ne-am gândit că-i mai bine să fugim şi am început să lucrăm la drumul mare. De atunci şi până acum, Dumnezeu s-a milostivit să mă lase să îmbătrânesc în meseria mea, deşi e cu primejdie.
Căpitanul sfârşi aici de vorbit şi, aşa cum se cuvine, după dânsul începu să vorbească locotenentul:
— Domnilor, spuse el, o educaţie cu totul deosebită de aceea a lui senior Rolando a dat aceleaşi roade. Tata a fost măcelar la Toledo. Era socotit, cu drept cuvânt, omul cel mai crud din breasla lui, iar mama n-avea nici ea o fire mai blândă. Mă băteau cumplit, pe întrecute, când unul, când altul. În fiecare zi mâncam bătaie. Cea mai mică greşeală pe care o făceam era urmată de cele mai crunte pedepse. În zadar ceream iertare plângând şi le spuneam că n-am să mai fac, nu mă iertau de loc şi de multe ori mă băteau pe degeaba. Când tata mă bătea, mama, ca şi cum el n-ar fi sărit în mine, în loc să-mi ia apărarea, mă bătea şi ea. Felul acesta de a se purta cu mine m-a făcut să-mi fie silă de casa părintească aşa de tare, încât am plecat de-acasă când nici nu împlinisem paisprezece ani.
Am părăsit Aragonul şi m-am dus la Saragoza. Pe drum, ceream de pomană. La Saragoza m-am înhăitat cu nişte golani care duceau o viaţă destul de fericită. M-au învăţat să mă prefac că-s orb, să fac pe schilodul, să-mi potrivesc pe picioare răni mincinoase etc. Dimineaţa, ca nişte actori care se pregătesc să joace, ne pregăteam şi noi să jucăm personajele noastre. Fiecare se ducea la locul lui obişnuit; seara ne întâlneam iar cu toţii şi noaptea râdeam de cei care ne dăduseră de pomană ziua. Totuşi, de la o vreme mi-a fost urât să mai stau cu ticăloşii aceştia şi, voind să vieţuiesc cu oameni mai cumsecade, m-am însoţit cu nişte hoţi. M-au învăţat o mulţime de ţestituri. A trebuit însă să plecăm din Saragoza din pricină că ne-am certat cu un judecător care până atunci ne ocrotise. Am plecat care încotro. Eu, fiindcă aveam de gând să fac isprăvi îndrăzneţe, am intrat într-o ceată de oameni curajoşi, care puneau la bir călătorii şi aşa de tare mi-a plăcut felul lor de viaţă, că n-am mai căutat altul. Aşadar, domnilor, le mulţumesc din suflet părinţilor mei că s-au purtat aşa de rău cu mine; dacă m-ar fi crescut cu mai multă blândeţe, n-aş fi astăzi decât un păcătos de măcelar, pe când aşa, am cinstea să fiu locotenentul domniilor-voastre.
— Domnilor, spuse atunci un hoţ tânăr, care şedea între căpitan şi locotenent, trebuie să vă spun, fără nicio îngâmfare, că istorisirile pe care le-am auzit nu sunt nici aşa de meşteşugite, nici aşa de ciudate cum este a mea; sunt sigur că îmi veţi da dreptate după ce veţi asculta-o. Mama mea era o ţărancă de prin împrejurimile Sevillei. Trei săptămâni după ce m-a născut (era tânără, curată şi avea lapte bun), cineva a venit s-o întrebe dacă n-ar vrea să ia la dânsa şi să alăpteze un copil străin. Fiind vorba de copilul unor nobili din Sevilla şi care era singur la părinţi, mama s-a învoit bucuroasă şi s-a dus să ia copilul. Când l-a adus în satul ei, a văzut că copilul acela seamănă cu al ei şi s-a gândit atunci să mă pună pe mine în locul copilului cel nobil, cu nădejdea că odată şi odată eu am să-mi aduc aminte de asta şi am s-o răsplătesc. Bărbatul ei a încuviinţat şi el şoiticăria. Şi aşa, după ce a schimbat scutecele mele cu ale lui, fiul lui don Rodrigo de Herrera a fost trimis cu numele meu la altă doică şi mama m-a alăptat pe mine, dar cu numele lui.
Orice s-ar putea spune despre instinct şi despre glasul sângelui, fapt este că părinţii copilului celui nobil nu şi-au dat seama de schimbarea asta. Habar n-au avut că au fost traşi pe sfoară şi până la şapte ani tot în braţe m-au ţinut. Voiau să facă din mine un cavaler desăvârşit şi mi-au luat o mulţime de profesori; dar chiar cei mai buni dascăli au câteodată nişte elevi care nu le fac cinste de loc. Eram şi eu unul din aceşti fericiţi elevi; aveam prea puţină aplicare către exerciţiile pe care trebuia să le deprind şi încă şi mai puţin către ştiinţele pe care le-aveam de învăţat. Mai mult îmi plăcea să mă joc cu rândaşii, mă duceam în toată clipa după dânşii prin grajd sau pe la bucătărie. Totuşi, jocul n-a fost multă vreme patima mea cea mai mare. Nici n-aveam şaptesprezece ani şi mă îmbătam în fiecare zi. Alergam după toate femeile din casă. M-am legat mai cu seamă de o servitoare care mi s-a părut mie că ar fi vrednică de începuturile mele în ale amorului. Era o fată zdravănă şi bucălată, care îmi plăcea fiindcă era veselă şi durdulie. Îi făceam curte, dar cu atâta nebăgare de seamă, încât chiar şi don Rodrigo a observat. M-a dojenit aspru, mi-a spus că am porniri josnice şi, de teamă că priveliştea fiinţei iubite va zădărnici sfaturile sale, a dat-o afară pe crăiasa mea.
Purtarea aceasta nu mi-a plăcut; m-am hotărât să mă răzbun. Am furat giuvaericalele soţiei lui don Rodrigo şi furtul acesta însemna destul de mult; pe urmă, m-am dus să caut pe frumoasa mea Elena, care se dusese la o prietenă de-a ei, spălătoreasă, şi am anunţat-o amiaza mare, pentru ca să afle toată lumea. Am împins lucrurile şi mai departe: am dus-o la ea în sat şi m-am însurat acolo cu dânsa, făcând nuntă cu alai, ca să le fac în ciudă la de-alde Herrera şi totodată ca să dau băieţilor de bani gata un frumos exemplu de urmat. După trei luni de la această frumoasă nuntă, am aflat că don Rodrigo a murit. La vestea asta n-am rămas nesimţitor şi am plecat îndată la Sevilla ca să-i moştenesc averea; dar aici lucrurile se schimbaseră. Mama murise şi înainte de moarte avusese nesocotinţa să mărturisească tot în faţa preotului din sat şi a câtorva martori de încredere. Fiul lui don Rodrigo îmi luase locul sau, mai bine zis, îşi luase locul lui şi fusese recunoscut de toţi cu o bucurie cu atât mai mare, cu cât toată lumea era nemulţumită de mine. Aşa că, nemai având ce să mai aştept dinspre partea asta şi nemai având poftă de loc de grădină de nevastă-mea, m-am înhăitat cu nişte aventurieri şi am început să cutreier ţara.
După ce hoţul cel tânăr îşi isprăvi povestea vieţii, altul spuse că era băiatul unui negustor din Burgos; că în tinereţea lui, împins de o evlavie nestăpânită, se călugărise, intrase într-o tagmă foarte aspră şi fusese călcat în picioare după vreo câţiva ani. Cei opt hoţi vorbiră aşa unul câte unul şi după ce i-am ascultat pe toţi, nu m-am mirat că s-au adunat împreună. Apoi au început să vorbească despre alte lucruri. Au pus la câte câteva isprăvi şi, după ce au luat o hotărâre, s-au ridicat de la masă şi au plecat la culcare. Au aprins fiecare câte o lumânare şi s-au dus în odăile lor. M-am dus cu căpitanul Rolando într-a lui şi, în vreme ce-l ajutam să se dezbrace, el mi-a spus, vesel:
— Ai văzut acum, Gil Blas, cum trăim noi. Trăim toată vremea cu voie bună. Nici ura, nici invidia nu se strecoară printre noi. Nu ne sfădim niciodată. Suntem mai uniţi decât sunt călugării. Tu, dragul meu, ai să duci aici o viaţă foarte plăcută, fiindcă nu-mi închipui că eşti aşa de prost ca să te necăjeşti din pricină că stai cu nişte hoţi. Parcă în lume oamenii nu-s tot aşa ca noi? Tot aşa sunt, dragul meu! Fiecărui om îi place să ia bunul altuia; asta-i dorinţa tuturora. Numai felul în care fac asta se deosebeşte. Cuceritorii, de pildă, pun mâna pe satele vecinilor. Nobilii împrumută şi nu dau înapoi. Bancherii, vistiernicii, zarafii, vânzătorii de prin prăvălii şi toţi negustorii mari şi mici nu-şi bat capul prea mult cu cinstea. Cât despre judecători, nici nu mai vorbesc. Toată lumea ştie ce sunt în stare să facă. Trebuie, totuşi, să mărturisim că sunt mai omenoşi decât noi, pentru că dacă noi de multe ori omorâm oameni nevinovaţi, ei, câteodată, scapă de la moarte chiar pe cei vinovaţi.
Dacă îți place cum scriem și vrei să susții jurnalismul local independent, abonează-te cu 5 euro. Abonații primesc pe email, în premieră, cele mai bune știri din Timișoara.
Prin Patreon:
