Dacă închizi ochii și lași primele acorduri din La Canella de Pietro Paolo Borrono să curgă, ai impresia că te trezești într-o piață italiană din secolul al XVI-lea, unde lumina cade cald peste pietrele vechi, iar oamenii par să se fi născut deja cu un pas de dans în sânge. Nu e o piesă solemnă, nici una grea, încărcată de gravitatea vremurilor tulburi ale Renașterii. Din contră: e una dintre acele compoziții care par făcute pentru a celebra exact lucrurile simple – o după-amiază liniștită, o masă bună, un zâmbet.
Pietro Paolo Borrono, un lutenist milanez din prima jumătate a secolului al XVI-lea, nu a fost un star al epocii lui. Nu conducea curți regale, nu scria madrigale care să coboare grele ca niște fresce sonore. Era, în schimb, unul dintre acei artizani ai muzicii care știau să transforme lemnul lutului în ceva intim, cald, omenesc. Iar La Canella este exact genul de piesă care arată această latură: o melodie construită fără pretenții, dar cu o eleganță firească, în care fiecare măsură pare să respire.
Titlul, La Canella, e un mic mister. „Canella” în italiană poate însemna scorțișoară, dar și „robinet”, „conductă”, uneori chiar „mânerul unei arme”. Nu știm ce anume avea Borrono în minte, dar dacă ascultăm atent, putem să bănuim. Muzica e dulce, ușoară, aproape aromată – o structură repetitivă, dar nu mecanică, ci jucăușă, ca o mișcare de dans care se răsucește de fiecare dată puțin altfel. E, dacă vrei, ca o cană cu vin fiert într-o seară de decembrie: familiară, caldă, dar cu o urmă de surpriză la fiecare înghițitură.
În epoca lui Borrono, astfel de piese aveau un rol social clar. Nu erau menite să răscolească drame existențiale, ci să creeze o atmosferă: muzică pentru a umple spațiile dintre conversații, pentru momentele din curți sau din casele burgheziei italiene, când lumea avea chef să se bucure de viață fără filosofii inutile. Imagina-ți luteniștii așezați într-o loggie, printre portocali în ghivece, cântând La Canella în timp ce nobilii și negustorii discutau despre comisioane, flote, artă și bârfe. Așa suna cotidianul, iar muzica asta făcea parte din el, tot atât de natural ca respirația.
Dar poate cea mai frumoasă parte e că, prin simplitatea ei, La Canella oferă o legătură directă cu oamenii de acum cinci sute de ani. Nu cu marile figuri ale istoriei, ci cu oamenii obișnuiți – cei care se îndrăgosteau, dansau, beau vin și se bucurau de câteva minute de liniște. Borrono nu ne-a lăsat tratate sau monumente, dar ne-a lăsat esența unei stări. Iar această stare, transmisă prin lemn, coarde și timp, ajunge până la noi fără să-și piardă nimic.
Când asculți La Canella, asculți de fapt un mic univers fără griji, un moment suspendat, în care Renașterea nu mai e despre mari genii și lupte politice, ci despre oameni care au știut, măcar pentru câteva minute, să fie fericiți.
Dacă îți place cum scriem și vrei să susții jurnalismul local independent, abonează-te cu 5 euro. Abonații primesc pe email, în premieră, cele mai bune știri din Timișoara.
Prin Patreon:
