Capitolul 12
ÎN CE CHIP NEPLĂCUT A FOST CURMATĂ CONVERSAŢIA LUI GIL BLAS CU DOAMNA
Dona Mencia izbucni în plâns după ce isprăvi de povestit. Nici nu m-am gândit să încerc s-o mângâi cu vreo cuvântare în felul lui Seneca şi am lăsat-o să lăcrimeze şi să suspine în voie. Am plâns şi eu, fiindcă e lucru firesc să te înduioşeze nenorocirea altora şi mai ales a unei femei frumoase şi copleşite de durere. Tocmai voiam s-o întreb ce avea de gând să facă în împrejurarea în care se afla acum şi poate că şi ea mi-ar fi cerut sfatul, dacă vorba noastră n-ar fi fost curmată, fiindcă am auzit deodată o zarvă mare, care ne-a făcut să tăcem şi să ascultăm. Zarva era pricinuită de sosirea corregidorului, urmat de doi alguazili şi de mai mulţi străjeri. Au intrat în odaia unde ne aflam. Un senior tânăr, care îi însoţea, s-a apropiat de mine şi a început să se uite de aproape la straiele mele. N-a avut nevoie să le cerceteze prea mult.
— Pe sfântul Iacob, strigă el, asta e haina mea; o cunosc cum îmi cunosc calul. Puteţi să-l înşfăcaţi pe garanţia mea. Nu-i nevoie să mă înjosesc să-i cer socoteală pe calea armelor; sunt sigur că-i unul din tilharii care au pe undeva, prin ţinutul ăsta, un ascunziş necunoscut.
Vorbele acestea mă făcură să aflu că seniorul cel tânăr era gentilomul jefuit, ale cărui straie aveam nenorocul să le port eu. Am rămas uluit, ruşinat şi buimăcit. Corregidorul, pe care slujba lui îl făcea să socotească zăpăceala mea drept un semn prost pentru mine şi nu s-o explice în chip prielnic mie, a fost de părere că învinuirea era destul de întemeiată şi, bănuind că dona Mencia ar putea să-mi fie complice, ne-a închis pe amândoi, dar nu împreună. Judecătorul acesta nu era dintre cei care se uită crunt; dimpotrivă, părea blând şi vesel. Dar Dumnezeu ştie dacă era mai bine aşa. Cum am ajuns la închisoare, a şi venit la mine cu cei doi copoi, adică cu cei doi alguazili; toţi erau veseli. Parcă ar fi mirosit că au să facă o afacere straşnică. Nu şi-au uitat bunul obicei şi au început să mă scotocească. Mare noroc pe domnii aceştia! Eu cred că niciodată nu dăduseră o lovitură mai bună. La fiecare pumn de bani pe care-l scoteau, vedeam cum le străluceau ochii de bucurie. Mai cu seamă corregidorul se bucura grozav.
— Dragul meu, îmi spuse el cu o voce plină de blândeţe, noi nu facem decât să ne îndeplinim slujba; dar să nu te temi. Dacă nu eşti vinovat, n-ai să păţeşti nimic.
Până una alta, mi-au golit cu duhul blândeţii buzunarele şi mi-au luat ceea ce chiar şi hoţii îmi lăsaseră, şi anume cei patruzeci de ducaţi de la unchiul meu. Nu s-au oprit aici; mâinile lor neobosite m-au pipăit din cap până în picioare. M-au sucit pe toate părţile şi m-au dezbrăcat ca să vadă dacă n-aveam bani pitiţi între piele şi cămaşă. Eu cred că-ar fi fost în stare să mă şi spântece, să vadă dacă n-am bani în pântece. După ce şi-au îndeplinit atât de bine slujba, corregidorul m-a luat la cercetare. I-am spus deschis tot ce mi se întâmplase. A pus să se scrie mărturisirea mea şi după aceea a plecat cu oamenii lui şi cu paralele mele şi m-a lăsat despuiat.
„O, viaţă omenească! am strigat eu când m-am văzut singur în halul în care eram; plină eşti de întâmplări ciudate şi de încurcături! De când am plecat din Oviedo, numai nenorociri pe capul meu! De-abia am scăpat de una şi dau de alta! Când am sosit în târgul acesta, nici nu mă gândeam că am să fac aşa de repede cunoştinţă cu corregidorul.”
În timp ce mă îndeletniceam cu aceste cugetări zadarnice, mi-am pus din nou blestematele de haine care îmi purtaseră nenoroc; apoi, îndemnându-mă pe mine însumi să am curaj, mi-am spus: „Fii tare, Gil Blas. Gândeşte-te că după asta au să vie poate vremuri mai bune. Are vreun rost oare să te laşi cuprins de deznădejde într-o închisoare obişnuită, după ce ţi-ai încercat atât de dureros răbdarea în hrubă? Totuşi, vai! am adăugat eu cu tristeţe, mă amăgesc pe mine însumi. Cum am să pot ieşi de-aici? Chiar acum mi s-au luat toate mijloacele pentru asta, fiindcă un prizonier fără bani e o pasăre cu aripile tăiate.”
În locul potârnichei şi al iepurelui pe care spusesem să-i pună la frigare, mi s-a adus o bucăţică de pâine neagră şi un urcior cu apă şi am fost lăsat mai departe să-mi rod frânul în închisoare. Am stat aşa două săptămâni încheiate şi în vremea asta nu l-am văzut decât pe temnicer, care în fiece dimineaţă îmi aducea pâinea şi apa. Când îl vedeam, voiam să vorbesc cu el, încercam să leg vorbe cu dânsul ca să-mi mai treacă puţin de urât, dar omul acesta nu răspundea nimic la tot ce-i spuneam. N-a fost chip să scot un cuvânt de la el. De multe ori intra şi ieşea fără ca măcar să se uite la mine. După două săptămâni, corregidorul a venit şi mi-a spus:
— Acum, în sfârşit, necazurile tale s-au isprăvit şi poţi să te bucuri în voie. Am să-ţi dau o veste plăcută. Am trimis la Burgos pe doamna care era cu tine; am cercetat-o înainte de plecare şi ce mi-a spus ea te dezvinovăţeşte. Chiar azi ai să poţi ieşi de-aici, însă numai dacă are să-ţi adeverească mărturisirea călăuza acela cu care ai venit de la Cacabelos la Astorga, aşa cum mi-ai spus tu. El e acum în Astorga; am trimis să-l aducă. Îl aştept să vie. Dacă spune că întâmplarea cu tortura e adevărată, atunci îţi dau drumul numaidecât.
Vorbele acestea m-au umplut de bucurie. M-am şi văzut liber. Am mulţumit judecătorului că vrea să-mi dea aşa de repede şi de frumos dreptate; de-abia am sfârşit cu mulţumirile şi călăuza a şi venit, adus de doi străjeri. Eu l-am cunoscut imediat, dar trădătorul de călăuză, care fără îndoială că vinduse geamantanul meu cu tot ce era înăuntru, de frică să nu fie silit să dea înapoi banii pe care-i luase, dacă va zice că mă cunoaşte, a spus cu neobrăzare că habar n-avea cine eram şi că până atunci nu mă văzuse niciodată.
— Spune mai bine, mişelule, am strigat eu, că mi-ai vândut lucrurile şi mărturiseşte adevărul. Uite-te bine la mine. Eu sunt unul dintre tinerii aceia pe care i-ai ameninţat cu tortura în târg la Cacabelos şi pe care i-ai băgat în sperieţi.
Călăuza a răspuns nepăsător că eu vorbesc de un lucru de care el nu ştia nimic şi, cum a ţinut-o morţiş că habar n-avea cine sunt, ieşirea mea din închisoare a fost amânată pe altă dată.
— Dragul meu, mi-a spus corregidorul, după cum vezi, călăuza nu recunoaşte ce-mi spui tu, aşa că nu pot să-ţi dau drumul, oricât aş vrea.
A trebuit să mă înarmez din nou cu răbdare, să mă întorc iar la pâine şi apă şi la mutra temnicerului cel mut. Când mă gândeam că nu pot să scap din ghearele justiţiei, deşi nu făcusem nicio crimă, gândul acesta mă umplea de deznădejde; îmi părea rău acum după hrubă. La urma urmei, îmi spuneam eu, acolo nu era aşa de necăjit ca aici la închisoare. Mâncam bine cu hoţii, stăteam cu ei de vorbă tot despre lucruri plăcute şi trăiam cu speranţa că am să fug; pe când acum, cu toate că sunt nevinovat, voi fi poate foarte fericit dacă voi ieşi de-aici ca să mă duc la galere.
Capitolul 13
PRIN CE ÎNTÂMPLARE GIL BLAS A IEŞIT, ÎN SFÂRŞIT, DIN ÎNCHISOARE ŞI UNDE S-A DUS DUPĂ ACEEA
În vreme ce eu îmi treceam zilele înveselindu-mă cu astfel de gânduri, vestea despre întâmplările mele, aşa cum le spusesem la cercetare, s-a răspândit prin oraş. O mulţime de oameni au vrut să mă vadă, din curiozitate. Veneau unul câte unul la o ferestruică pe care lumina zilei pătrundea în închisoarea mea şi, după ce se uitau câtva timp la mine, plecau. Asta era ceva nou şi eu mă miram. De când eram închis, nu văzusem pe nimeni la fereastra asta, care dădea într-o curte unde era lăcatuş şi urâţenie. Am priceput că vestea despre mine se răspândise în târg, dar nu ştiam dacă asta e de bine ori de rău.
Unul dintre cei dintâi pe care i-am zărit a fost dascălul din Mondonedo, care şi el se temuse să nu fie pus la tortură şi o luase la fugă. L-am cunoscut îndată, iar el, la rândul lui, nu s-a prefăcut că nu mă cunoaşte. Ne-am salutat unul pe altul şi am stat apoi mult de vorbă împreună. A trebuit să povestesc iar de-a fir a păr întâmplările mele, lucru care a stârnit două impresii în cei ce ascultau; i-am făcut să râdă şi i-am făcut să le fie milă de mine. La rândul lui, dascălul mi-a spus ce se petrecuse între călăuză şi tânăra aceea la hanul din Cacabelos, după ce ne speriasem cu toţii aşa de cumplit încât o luaserăm la fugă care încotro. Am aflat adică de la el tot ce am spus mai înainte. Apoi, luându-şi bună ziua de la mine, mi-a făgăduit că va face în toată grabă tot ce trebuie ca să mă scape. Atunci, toţi cei care veniră ca şi el, din curiozitate, mi-au spus şi ei că nenorocirile mele le stârniseră mila. Mi-au mai spus că se vor alătura şi ei dascălului şi vor face tot ce vor putea ca să-mi dobândească libertatea.
S-au ţinut, într-adevăr, de cuvânt. Au vorbit cu corregidorul şi acesta, nemaiîndoindu-se acum de nevinovăţia mea, mai cu seamă când dascălul i-a spus ce ştia, a venit, peste vreo trei săptămâni, la mine la închisoare.
— Gil Blas, mi-a spus el, dacă aş fi un judecător mai aspru, aş putea să te mai ţin aici; dar nu vreau să mai târăgănesc lucrurile. Eşti liber. Poţi să ieşi de-aici când vrei. Dar, ia spune-mi, dacă te-am duce în pădurea unde e hruba aceea, ai putea s-o găseşti?
— Nu, seniore, i-am răspuns eu. Am intrat acolo noaptea şi am ieşit până a nu se face ziuă, aşa că mi-ar fi cu neputinţă să găsesc locul.
Judecătorul a plecat atunci, spunând că va porunci temnicerului să-mi deschidă porţile. Într-adevăr, o clipă după aceea, temnicerul a venit cu un ajutor de-al lui care aducea o boccea. Mi-au scos amândoi, foarte serioşi şi fără să-mi spună o vorbă, haina şi nădragii care erau de postav bun şi aproape noi, apoi m-au îmbrăcat cu un costum jerpelit şi m-au dat afară pe poarta din spate.
Ruşinea pe care o simţeam când mă vedeam aşa de rău îmbrăcat potolea bucuria pe care o au de obicei prizonierii când ies din închisoare. Îmi venea să fug din oraş chiar atunci, ca să scap de ochii oamenilor ale căror priviri nu le puteam răbda. Recunoştinţa, totuşi, mi-a fost mai puternică decât ruşinea. M-am dus la dascălul meu, faţă de care eram atât de îndatorat, şi i-am mulţumit. Nu s-a putut ţine să nu râdă când m-a văzut.
— În ce hal eşti, îmi spuse el; nici nu te-am recunoscut aşa îmbrăcat. Justiţia, după cum văd, ţi-a dat cu viri şi îndesat.
— Nu mă plâng de justiţie, i-am răspuns eu; justiţia e foarte bună. Păcat că nu-s tot aşa de buni cei care o slujesc. Ar fi trebuit măcar hainele să mi le lase. Cred că le-am plătit destul de scump.
— Ai dreptate, spuse el. Dar ei au să spună că-acestea sunt formalităţi care trebuie îndeplinite. Şi calul dumitale crezi că l-au dat înapoi stăpânului dintâi? Stă şi acum în grajdul grefierului, unde a fost depus ca o dovadă a furtului. Eu cred că gentilomul acela nici măcar frâul calului n-are să-l mai capete înapoi. Dar acum să vorbim de altceva. Ce ai de gând să faci? Ce planuri ai?
— Aş vrea, am răspuns eu, să mă duc la Burgos. Am să mă duc la doamna aceea pe care am scăpat-o din mâinile hoţilor. Poate că are să-mi dea nişt bani ca să-mi cumpăr nişte straie; pe urmă, am să mă duc la Salamanca, unde am să încerc să-mi pun la bătaie latineasca. Numai un lucru mă supără: că n-am ajuns încă la Burgos; pe drum trebuie să am cu ce trăi; ştii şi dumneata că mănânci prost de tot când călătoreşti fără niciun ban.
— Te înţeleg, spuse el, şi uite, îţi dau punga mea. E cam costelivă, ce-i drept; dar de! ştii şi dumneata că un dascăl nu-i un episcop.
Zicând acestea, scoase punga şi mi-o dete cu atâta bunăvoinţă, încât a trebuit s-o iau aşa cum era. I-am mulţumit ca şi cum mi-ar fi dat tot aurul din lume şi am spus că-i voi răsplăti această îndatorire, lucru care, însă, a rămas şi până azi neîndeplinit. După aceea am plecat şi am ieşit din oraş, fără să mă mai duc şi pe la ceilalţi care mă ajutaseră să ies din închisoare. M-am mărginit să le mulţumesc de mii de ori în gând.
Dăscăluţul avea dreptate când nu-şi lăudase punga; n-am găsit în ea cine ştie ce bani, doar nişte mărunţiş. Noroc că, de vreo două luni încoace, mă obişnuisem să trăiesc cu te miri ce şi mai nimic, aşa încât mai aveam câţiva reali când am ajuns la Puente de Mula, un târguşor care nu-i departe de Burgos. M-am oprit deci ca să întreb de dona Mencia. Am tras la un han; hangiţa era o femeie mărunţică, foarte şireată, vioaie şi sperioasă. Am văzut, după mutra pe care-o făcea, că costumul meu nu-i plăcea de loc, lucru pe care i l-am iertat cu bunăvoinţă. M-am aşezat la o masă, am mâncat brânză cu pâine şi am băut câteva pahare de vin prost. În timpul acestei mese, care se potrivea destul de bine cu îmbrăcămintea mea, am vrut să intru în vorbă cu hangiţa, dar ea mi-a dat a înţelege, cu o schimbă dispreţuitoare, că n-avea poftă să vorbească cu mine. Am rugat-o să-mi spuie dacă îl cunoaşte pe marchizul de la Guardia, dacă palatul lui e departe de târg şi mai cu seamă dacă ştie ce mai este cu soţia lui, marchiza.
— Cam multe vrei să ştii, îmi răspunse ea cu îngâmfare.
Mi-a spus totuşi, deşi cu multă neplăcere, că palatul lui don Ambrosio era numai la o leghe depărtare de Puente de Mula.
După ce am isprăvit de băut şi de mâncat, fiindcă se făcuse acum noapte, am spus că aş vrea să mă odihnesc şi am cerut o odaie.
— Odaie, dumneata? îmi răspunse hangiţa, aruncându-mi o privire plină de dispreţ. Eu n-am odăi pentru oameni care cinează cu o bucată de brânză. Nu mai am niciun pat. Aştept nişte domni, oameni de seamă, care au să vină astă-seară. Să te pun în şură, asta-i tot ce pot face pentru dumneata. N-o fi chiar întâia oară când dormi în paie!
Nici nu bănuia ce adevăr grăise. N-am mai răspuns nimic la aceste vorbe şi m-am hotărât, în chip înţelept, să mă duc în şură şi aici, pe un maldăr de paie, am adormit îndată, ca un om care de multă vreme se obişnuise cu osteneala.
