Mă gândesc de mult la asta.
În vremurile de aur ale presei, înainte ca radioul, televiziunea și internetul să transforme modul în care ne înghițim informația, exista un fenomen care ținea loc și de divertisment, și de cultură, și de afacere foarte profitabilă: romanul foileton. Balzac, de exemplu, își scria zilnic câte un fragment de roman, iar a doua zi dimineață acesta apărea în ziarele vremii, proaspăt ca pâinea caldă.
Așa se făcea literatură în ritm de tiparniță. Iar publicul o consuma la fel: cu nerăbdare. În piețe și în cafenele apăreau „cititori publici”, oameni care citeau cu voce tare fragmentele apărute, în fața celor care nu știau carte sau nu își permiteau luxul de a cumpăra ziarul în fiecare zi.
Nu era vorba neapărat de iluminarea poporului — deși și asta se întâmpla, indirect. Scopul era și comercial. Ziarele se vindeau pentru că oamenii voiau să afle ce se mai întâmplă cu personajele din romanele publicate în serial. Era, practic, varianta secolului XIX a serialelor TV de mai târziu: suspans, recurență, dependență, toate ambalate în hârtie de ziar.
Tradiția s-a păstrat mult timp. Chiar și în almanahurile din anii ’80 găseai povestiri polițiste, SF sau de aventuri strecurate printre sfaturi gospodărești și articole „educative”. Cititorii primeau nu doar informație, ci și o mică doză de ficțiune, o porție de evadare.
Mult timp am avut și eu o dilemă: ce carte aș putea publica în serial, astăzi, fără să intru în hățișurile legilor drepturilor de autor și fără să plictisesc publicul? Trebuia să fie ceva liber de copyright, dar și captivant, și de calitate, și ideal o carte pe care românii au cam uitat-o.
Răspunsul mi-a venit întâmplător, scotocind prin biblioteca mea digitală.
Am dat peste un autor de care aproape uitasem: Alain-René Lesage. Și am realizat că îmi lipsea una dintre cele mai importante cărți ale lui, o carte pe care am citit-o de mai multe ori încă din copilărie: „Gil Blas de Santillana”.
Am pornit imediat în căutarea unei ediții electronice românești… și surpriză: nu exista. Deloc. O carte clasică, influentă, tradusă la noi acum aproape un secol, nu fusese digitalizată de nimeni.
După ceva săpături am găsit într-un colț prăfuit al internetului o versiune scanată — primul pas spre viață digitală. În următoarele două zile am făcut chiar ceea ce îi sugeram ironic domnului ministru al educației să facă: am extras textul, l-am lăsat pe DeepSeek să mi-l curețe de greșeli, iar rezultatul este acum o ediție electronică citibilă, poate nu perfectă, dar vie.
Și astfel am găsit răspunsul la întrebarea mea: începând de astăzi, în fiecare duminică, vom avea o nouă rubrică — „Lectura de astăzi” — și vom începe cu „Gil Blas de Santillana” de Lesage.
Câte un capitol, două, de fiecare dată.
Mai mult: seria va apărea uneori și în alte zile — luni, poate joi, poate o zi aleasă „la inspirație”. Exact cum făceau și foiletoanele de altădată: neașteptate, stârnind curiozitatea, forțând cititorul să revină.
Dacă nu pentru politică, societate sau opinie, măcar pentru a vedea prin ce alte încurcături a mai trecut Gil Blas.
***
GIL BLAS CĂTRE CITITOR
Înainte de a auzi istoria vieţii mele, ascultă, prietene cetitor, o poveste pe care vreau să ţi-o spun.
Doi şcolari mergeau odată de la Penafiel la Salamanca. Fiind obosiţi şi însetaţi, s-au oprit la un izvor pe care l-au întâlnit în drum. Acolo, în timp ce se odihneau după ce-şi astâmpăraseră setea, au zărit din întâmplare lângă dânşii, pe o piatră îngropată în pământ, câteva cuvinte aproape şterse de timp şi de copitele turmelor care veneau să se adape la acel izvor. Au aruncat apă peste piatră ca s-o spele şi au citit aceste cuvinte în limba castiliană: Aquí está encerrada el alma del licenciado Pedro Garcias: Aici e închis sufletul licenţiatului Pedro Garcias.
Cel mai tânăr dintre cei doi şcolari, care era iute şi uşuratic, cum isprăvi de citit inscripţia, începu să râdă în hohote: „Auzi ce nostimă! Aici e închis sufletul… Un suflet închis! Ce om sucit a fost şi acela care a făcut un epitaf aşa de caraghios!” După ce spuse asta, se ridică să plece. Tovarăşul lui, mai înţelept, îşi zise: „Aici trebuie să fie o taină. Am să mai stau puţin ca s-o descopăr.” L-a lăsat pe celălalt să plece şi, fără să mai zăbovească, şi-a scos cuţitul şi a început să sape de jur împrejurul pietrei. Săpă aşa până o scoase din pământ. Găsi sub ea o pungă de piele şi o deschise. În pungă se aflau o sută de ducaţi şi o hârtie pe care erau scrise în latineşte aceste cuvinte: „Fii moştenitorul meu, tu, care ai fost atât de deştept şi ai ghicit înţelesul inscripţiei, şi întrebuinţează banii mai bine decât i-am întrebuinţat eu”. Şcolarul, bucurându-se foarte de această descoperire, puse iar piatra aşa cum fusese înainte şi o porni mai departe spre Salamanca, cu sufletul licenţiatului.
Oricine vei fi, prietene cititor, tu ai să semeni sau cu unul sau cu celălalt dintre aceşti doi şcolari. Dacă îmi citeşti întâmplările fără să fi seama de învăţăturile morale pe care le cuprind, nu vei scoate niciun fel de roade din această lucrare; dar dacă o citeşti cu atenţie, vei să găseşti, după preceptul lui Horatiu, ceea ce e de folos amestecat cu ceea ce e plăcut.
Capitolul 1
DESPRE NAŞTEREA LUI GIL BLAS ŞI DESPRE EDUCAŢIA LUI
Tatăl meu, Blas de Santillana, după ce a slujit multă vreme în oastea monarhiei spaniole, s-a retras în oraşul lui de baştină. Aici s-a însurat cu o fată de negustor, care nu mai era chiar aşa de tânără, şi eu am venit pe lume zece luni după ce s-au luat. S-au dus după aceea la Oviedo, unde au fost nevoiţi să se bage la stăpân. Mama s-a făcut cameristă şi tata scutier. Cum n-aveau altă avere decât simbria, eu aş fi fost în primejdie să cresc destul de prost, dacă n-aş fi avut un unchi care era canonic în Oviedo. Îl chema Gil Perez. Era un frate mai mare al mamei mele şi naşul meu. Închipuiţi-vă un omuleţ înalt de un cot şi jumătate, nemaipomenit de gras, cu capul înfundat în umeri: acesta era unchiul meu. Era un ecleziastic care nu se gândea decât să trăiască bine, adică să mănânce bine, şi slujba pe care o avea şi care nu era de loc rea îi îngăduia acest lucru.
A văzut că nu-s prost şi m-a pus la învăţătură. Mi-a cumpărat un abecedar şi m-a învăţat chiar el să citesc, iar asta i-a fost şi lui de folos, nu numai mie, fiindcă învăţându-mă pe mine, s-a apucat şi el de citit, ceea ce nu prea făcuse până atunci, şi aşa a ajuns să poată citi ca apa ceaslovul, lucru pe care nu-l făcuse până atunci niciodată. Ar fi vrut el să mă înveţe şi latineşte; asta l-ar fi scutit de cheltuială, dar, vai! bietul Gil Perez habar n-avea de latinească; eu cred (fiindcă n-aş putea să spun asta cu toată siguranţa) că era cel mai ignorant dintre preoţii târgului. Am auzit chiar că slujba nu şi-o căpătase datorită învăţăturii; o căpătase numai datorită recunoştinţei câtorva călugăriţe, cărora le aducea tainice servicii şi care, cu trecerea pe care o aveau, îl ajutaseră să ajungă preot fără examen.
A trebuit deci să mă dea pe mâna unui profesor. M-a trimis la doctorul Gadinez, care era socotit drept cel mai priceput dascăl din Oviedo. Am ascultat cu folos învăţătura care mi s-a dat, aşa încât, peste vreo cinci-şase ani, am ajuns să înţeleg puţintel pe autorii greci şi destul de bine pe poeţii latini. M-am îndeletnicit şi cu logica şi asta m-a învăţat cum să discut. Aşa de tare îmi plăcea să discut, încât opream pe stradă oameni, fie că-i cunoşteam, fie că nu, ca să le propun un subiect. Uneori dădeam de vreun şucheai care chiar asta voia – şi atunci să ne vezi! Ce gesturi! Ce strigăte, ce schime! Ne încruntam cumplit şi făceam spume la gură. Parc-am fi fost nişte zmei, nu nişte filozofi.
Totuşi, cu asta mi-am dobândit în târg renume de învăţat. Unchiul meu nu mai putea de bucurie, fiindcă se gândea că n-am să mai stau multă vreme pe capul lui.
— Uite ce, Gil Blas, mi-a spus el într-o bună zi, acuma nu mai eşti copil; ai împlinit şaptesprezece ani şi eşti băiat cu carte. Trebuie să te gândeşti să-ţi faci drum în viaţă; eu cred că ar fi bine să te duci la Universitatea din Salamanca; cu mintea pe care văd că o ai, sigur că ai să găseşti o slujbă bună. Am să-ţi dau câţiva ducaţi ca să ai de drum şi catârul meu, care face şi el vreo zece-optsprezece pistoli; ai să-l vinzi şi, cu banii pe care ai să-i iei, o să trăieşti până când vei căpăta o slujbă.
N-ar fi putut să-mi spuie ceva mai plăcut, fiindcă eu numai aşa voiam, să plec şi să văd lumea. Totuşi, am avut putere destulă ca să-mi ascund bucuria; iar când am fost gata de plecare, prefăcându-mă că nu simt altceva decât numai mâhnirea că mă despart de un unchi căruia îi datoram atâţia, l-am înduioşat aşa de tare, încât mi-a dat bani mai mulţi decât mi-ar fi dat dacă mi-ar fi citit în suflet. Înainte de plecare, m-am dus să-mi iau rămas bun de la tată şi de la mamă, care m-au copleşit cu sfaturi. Mi-au spus să mă rog lui Dumnezeu pentru unchiul meu, să fiu om cumsecade, să nu mă bag în treburi necinstite şi mai cu seamă să nu iau ce-i al altuia. După ce m-au dăscălit bine, mi-au dat binecuvântarea lor, singurul dar pe care-l aşteptam de la dânşii. După aceea, m-am urcat pe catâr şi am ieşit din oraş.
Capitolul 2
CE S-A ÎNTÂMPLAT ÎN DRUM SPRE PENAFLOR; CE A FĂCUT CÂND A AJUNS ÎN ACEST ORAŞ ŞI CU CINE A STAT ACOLO LA MASĂ
Iată-mă plecat din Oviedo şi în drum spre Penafilor, singur-singurel, stăpân pe faptele mele, pe un catâr răblagit şi pe patruzeci de ducaţi tot unul şi unul, fără să mai socotesc câţiva reali pe care îi şterpelisem de la preacinstitul meu unchi. Mai întâi mi-am lăsat catârul să meargă cum îi place, adică la pas. Am lăsat frâul din mână, mi-am scos ducaţii din buzunar şi am început să-i număr în pălărie. Nu văzusem niciodată atâta bănet. Nu mă mai săturam să mă tot uit la ei şi să-i pipăi.
Tocmai îi număram iar, poate a douăzecea oară, când deodată catârul, ridicând capul şi ciulind urechile, se opri în mijlocul drumului. M-am gândit că s-a speriat de ceva; m-am uitat să văd ce-i: am zărit atunci în mijlocul drumului o pălărie cu gura în sus, în care erau nişte mătănii cu boabe groase şi totodată am auzit un glas plângător care rostea aceste cuvinte:
— Domnule trecător, fie-vă milă de un biet soldat schilod; aruncaţi, vă rog, câteva parale în pălărie; pentru asta veţi fi răsplătit pe lumea cealaltă.
Mi-am întors ochii către locul de unde se auzea glasul. Am văzut lângă un stufiş, la vreo douăzeci-treizeci de paşi, un soi de soldat care, pe o cârjă făcută din două beţe, sprijinea ţeava unei flinte ce mi se părea mai lungă decât o suliţă şi cu care mă ochia. La această privelişte, care m-a făcut să-mi fie teamă că e în primejdie biserica, m-am oprit; mi-am strâns repede ducaţii, am scos câţiva reali şi, apropiindu-mă de pălăria aşezată astfel ca să poată primi milostenia credincioşilor înspăimântaţi, i-am aruncat în ea unul câte unul, ca să arăt soldatului că eram darnic. A fost mulţumit de mărinimia mea şi mi-a spus bogdaproste tot de atâtea ori de câte ori am dat eu cu călcâiele în coastele catârului ca să plec mai repede de lângă dânsul; dar dobitocul acela blestemat, înşelându-mi nerăbdarea, nu s-a grăbit de loc. Lunga obişnuinţă pe care o avea de a merge la pas cu unchiul meu îl dezvăţase de galop.
Întâmplarea asta nu mi s-a părut o prevestire prea bună pentru călătoria mea. Mă gândeam că n-ajunsesem încă la Salamanca şi că aş mai putea să dau în drum şi peste alte întâmplări neplăcute. M-am gândit că unchiul meu rău a făcut când nu m-a dat în grija unei călăuze. Aşa ar fi trebuit să facă: socotise însă că dacă-mi dă catârul lui, călătoria are să mă coste mai puţin, şi mai mult la asta se gândise decât la primejdia pe care aş fi putut să le întâmpin pe drum. Aşadar, ca să dreg ce el greşise, m-am hotărât, dacă oi avea norocul să ajung la Penafilor, să-mi vând catârul şi să mă duc la Astorga cu o călăuză, iar de-acolo tot în acelaşi chip să ajung la Salamanca. Cu toate că nu ieşisem niciodată din Oviedo, ştiam cum se chemau oraşele prin care trebuia să trec; făcusem cunoştinţă de asta înainte.
Am ajuns cu bine la Penafilor. M-am oprit la poarta unui han mai arătos. Nici n-am descălecat bine şi hangiul mi-a şi ieşit în întâmpinare, dându-mi bună venire după cuviinţă. Mi-a desprins chiar el de la şa geamantanul, l-a luat în spate şi m-a dus într-o odaie, în timp ce un rândas îmi ducea catârul la grajd. Hangiul acesta, cel mai mare vorbăreţ din Asturii şi care se grăbea să povestească fără nicio nevoie treburile lui, tot aşa cum se grăbea să afle treburile altora, îmi spuse că-l chema Andres Corcuelo, că slujise multă vreme în oastea regelui ca sergent şi că de vreun an şi ceva lăsase milităria şi se însurase cu o fată din Castropol care, deşi era cam urâtă la faţă, dădea totuşi şi mai mare preţ hanului. Mi-a mai spus o mulţime de lucruri de care aş fi putut foarte bine să mă lipsesc. După aceste confidenţe, crezându-se îndreptăţit să afle orice de la mine, m-a întrebat de unde vin, unde mă duc şi cine sunt. Am trebuit să răspund la toate de-a fir a păr, pentru că îşi însoţea cu o adâncă plecăciune fiecare întrebare pe care mi-o punea şi mă ruga atât de respectuos să-i iert curiozitatea, încât n-aveam încotro şi-i răspundeam la tot ce mă întreba. Asta m-a făcut să stau mult de vorbă cu el şi să-i spun că aveam de gând să-mi vând catârul şi să-mi urmez drumul cu o călăuză; i-am spus şi din ce pricină voiam să fac aşa. Mi-a dat dreptate şi asta nu numai aşa, într-o doară, fiindcă mi-a zugrăvit, în legătură cu cele spuse de mine, toate întâmplările neplăcute care ar fi putut să mi se ivească pe drum. Mi-a povestit chiar câteva păţanii cumplite ale unor călători. Credeam că nu mai isprăveşte. A isprăvit totuşi, spunând că dacă vreau să-mi vând catârul, ştie el un negustor cinstit care l-ar cumpăra. I-am spus că mi-ar face plăcere dacă ar trimite după negustor să-l cheme; s-a dus chiar el îndată, în grabă mare.
S-a întors tot aşa de repede cu negustorul, pe care mi l-a înfăţişat drept un om foarte cinstit. Ne-am dus toţi trei în curte. Un rândas a adus catârul şi a început să-l poarte încoace şi încolo pe dinaintea negustorului. Acesta se uita la catâr cu atenţie, cercetându-l din cap pân-n picioare. În vremea asta, numai lucruri rele spunea despre catâr. E drept că lucruri prea bune nu se puteau spune; dar eu cred că chiar dacă ar fi fost catârul papei el tot ar fi avut ceva de cârtit. Zicea că are toate metehnele din lume; şi, ca să mă convingă, lua de judecător pe hangiu, care avea, de bună seamă, motivele lui să zică tot ce voia negustorul.
— Şi acum, îmi spuse cu răceală negustorul, cât vrei dumneata pe mârţoaga asta?
După felul cum îl lăudase şi după spusele domnului Corcuelo, pe care-l credeam om de treabă şi priceput, mai că aş fi dat catârul pe nimic. I-am spus negustorului că mă las în grija bunei lui credinţe; să preţuiască aşa cum se cuvine catârul şi să-mi dea cât îl lasă cugetul. Atunci, făcând pe cinstitul, îmi spuse că dacă e vorba de cuget, apoi asta era slăbiciunea lui. Şi într-adevăr că nu prea era grozav în privinţa asta; fiindcă, în loc să urce preţul la zece-optsprezece pistoli, ca unchiul meu, nu s-a ruşinat de loc să-l fixeze la trei ducaţi, pe care i-am luat cu mare bucurie, ca şi cum straşnic aş fi câştigat în vânzarea asta.
După ce m-am descotorosit cu atâta folos de catârul meu, hangiul m-a dus la o călăuză care trebuia să plece a doua zi la Astorga. Călăuza acesta mi-a spus că pleacă de cu noapte şi că are să aibă grijă să vie să mă scoale. Ne-am învoit asupra preţului, atât în ce priveşte chiria unui catâr cât şi în ce priveşte hrana mea, şi după ce ne-am înţeles, m-am întors la han cu Corcuelo, care pe drum s-a apucat să-mi spuie ce-i cu călăuza aceea. Afla astfel tot ce vorbea târgul despre dânsul. Cu siguranţă că iar m-ar fi ameţit cu palavrele lui, dar noroc că a venit un om destul de arătos şi, salutându-l curtenitor, a intrat în vorbă cu el. I-am lăsat împreună şi mi-am văzut de drum, fără să-mi treacă prin gând că tocmai despre mine aveau să vorbească.
Îndată ce am ajuns la han, am cerut ceva de mâncare. Fraţi de post; mi-au gătit nişte ouă. Până să vie mâncarea, am intrat în vorbă cu hangiţa, pe care n-o văzusem încă. Mi s-a părut destul de nostimă şi, chiar fără să-mi fi spus bărbatul-său, mi-aş fi dat seama, după felul ei sprinten şi vioi, că hanul acesta avea mulţi muşterii.
N-apucasem să înghit o dată şi am văzut pe hangiu că vine cu omul pe care-l întâlnise pe stradă. Cavalerul acesta purta o sabie lungă şi avea vreo treizeci de ani. A venit repede la mine şi mi-a spus:
— Domnule student, am aflat că dumneavoastră sunteţi domnul Gil Blas de Santillana, podoabă a urbei Oviedo şi fală a filozofiei. Sunteţi oare într-adevăr acel om prea învăţat, acel om de duh a cărui faimă e atât de mare în toată ţara? Nu ştiţi, a urmat el întorcându-se către hangiu şi către hangiţă, nu ştiţi pe cine aveţi aici. O comoară aveţi! Veziţi în acest tânăr gentilom a opta minune a lumii.
Apoi, întorcându-se iar spre mine şi luându-mă de umeri, îmi spuse:
— Iertaţi-mi entuziasmul, dar nu pot să-mi stăpânesc bucuria de care sunt cuprins când vă văd.
N-am putut să-i răspund îndată, din pricină că mă strângea aşa de tare, încât nici nu mai puteam sufla şi abia după ce mi-am scos capul din îmbrăţişare, i-am spus:
— Domnule cavaler, nu-mi închipuiam că numele meu e cunoscut la Penafilor.
— Cum să nu fie cunoscut? spuse el pe acelaşi ton ca şi mai înainte. Noi ştim pe toţi oamenii de seamă cale de douăzeci de leghe de-aici. Sunteţi socotit drept o minunăţie a firii şi sunt sigur că Spania va fi odată şi odată tot aşa de mândră de domnia-voastră cum este Grecia de înţelepţii ei.
Aceste vorbe au fost urmate iar de o îmbrăţişare, pe care a trebuit s-o îndur cu primejdia de a păţi ce-a păţit Anteu. Dacă aş fi cunoscut cât de cât lumea şi oamenii, nu m-aş fi lăsat amăgit de demonstraţiile şi hiperbolele lui, aş fi putut să văd după laudele acelea deşănţate că era un lingău-talger din cei pe care îi întâlneşti în toate târgurile şi care, îndată ce soseşte vreun străin, se agaţă de el ca să-şi umple pântecele pe socoteala lui; tinereţea mea însă şi deşertăciunea mea m-au făcut să judec altfel. Admiratorul mi s-a părut un om foarte cumsecade şi l-am poftit să stea la masă cu mine.
— A! bucuros! a spus el. Sunt prea fericit că soarta mi-a dat prilejul să cunosc pe ilustrul Gil Blas de Santillana şi vreau să mă bucur de acest noroc cât mai multă vreme cu putinţă. Nu prea mi-e foame; am să stau cu dumneavoastră la masă numai ca să vă ţin de urât şi am să mănânc ceva ca să vă fac plăcere.
Spunând acestea, panegiristul meu s-a aşezat în faţa mea. I s-a adus un tacâm. Mai întâi, s-a aruncat asupra omletei cu o lăcomie aşa de mare, de parcă n-ar fi mâncat de trei zile. După felul binevoitor în care lucra, mi-am dat seama că are să dea gata repede omleta. Am mai poruncit o porţie care a fost aşa de iute pregătită, încât s-a fost adusă tocmai când isprăveam sau, mai bine zis, când o isprăvea pe cea dintâi. A înfulecat-o şi pe asta cu aceeaşi iuţeală, găsind totuşi mijlocul ca, fără să piardă vreo îmbucătură, să-mi aducă laude peste laude; şi eu, fireşte, eram foarte mulţumit de mărunta mea persoană. Bea tot aşa de zdravăn şi închina când în sănătatea mea, când în aceea a tatălui şi a mamei, pe care nu mai contenea să-i fericească fiindcă au un fiu ca mine. Totodată îmi turna şi mie şi mă îndemna să-i ţin piept la păhărel. Am răspuns şi eu destul de bine la închinările lui; asta, împreună cu laudele, m-a înveselit pe nesimţite aşa de tare, încât văzând că a doua porţie de omletă era pe jumătate gata, am întrebat pe hangiu dacă n-are nişte peşte. Domnul Corcuelo, care negreşit că era înţeles cu hoţomanul, mi-a răspuns:
— Am un păstrăv straşnic; numai că are să-l coste cam scump pe cei care au să-l mănânce; e o mâncare cam prea aleasă pentru dumneavoastră.
— Cum adică prea aleasă? spuse atunci linguşitorul ridicând glasul; să nu mai spui una ca asta, dragul meu! Află că nicio mâncare nu-i prea aleasă pentru domnul Gil Blas de Santillana, care e vrednic să fie ospătat ca un prinţ.
Mi-a părut bine că a răspuns cum se cuvenea la vorbele din urmă ale hangiului; în privinţa asta, de altfel, i-o luase înainte. Eram şi eu jignit şi am spus cu mândrie hangiului:
— Aduceţi păstrăvul fără nicio grijă.
Hangiul, care numai asta aştepta, s-a dus să gătească păstrăvul şi în curând ni l-a adus la masă. La vederea lui, ochii lingăiului străluciră de bucurie; şi dădu din nou dovadă de o mare curtenie, adică se repezi la peşte aşa cum se repezise şi la ouă. A fost totuşi silit să se dea bătut, de frică să nu-i vie rău, fiindcă se ghiftuise acum de atâta mâncare. În sfârşit, după ce a mâncat şi a băut până n-a mai putut, s-a gândit să isprăvească toată comedia asta.
— Domnule Gil Blas, mi-a spus el sculându-se de la masă, prea sunt mulţumit de felul cum m-ai ospătat ca să plec fără să-ţi dau un sfat de care văd că ai mare nevoie. De acum înainte să te păzeşti de laude. Nu te încrede în oamenii pe care nu-i cunoşti. S-ar putea să dai de alţii care să facă haz ca şi mine de credulitatea dumitale, ba chiar să meargă şi mai departe decât am mers eu. Nu te lăsa amăgit şi nu mai crede pe nimeni atunci când are să spuie că eşti a opta minune a lumii.
După ce mi-a spus aşa, mi-a râs în nas şi a plecat.
Păcăleala asta m-a atins tot atât de adânc cum m-au atins cele mai mari necazuri pe care le-am avut vreodată în viaţă. Nu puteam să mă împac de loc cu gândul că m-am lăsat tras pe sfoară în chip aşa de grosolan sau, mai bine zis, că fusesem atât de jignit în mândria mea. „Va să zică, mi-am spus, ticălosul şi-a bătut joc de mine. A intrat în vorbă adineauri cu hangiul numai ca să-l descoase sau, mai degrabă, cred că erau amândoi înţeleşi. O, sărmane Gil Blas, mori acuma de ruşine că te-ai făcut de râs, şi pe drept cuvânt, faţă de pungaşii aceştia. Au să plăsmuiască din asta o poveste întreagă care are s-ajungă până la Oviedo şi are să-ţi facă mare necinste. Părinţii tăi au să se căiască, desigur, că au dat sfaturi degeaba unui prost. N-ar fi trebuit să mă sfătuiască să nu înşel pe nimeni, ar fi trebuit să-mi spuie să nu mă las eu înşelat.” Frământat de aceste gânduri chinuitoare, plin de ciudă, m-am încuiat în odaia mea şi m-am culcat; n-am putut însă dormi şi nu închisesem încă ochii când călăuza a venit să-mi spuie că numai pe mine mă aşteaptă ca să poată pleca. M-am sculat şi, în timp ce mă îmbrăcam, Corcuelo a venit cu socoteala în care nu uitase să pună şi păstrăvul; şi nu numai că am trebuit să plătesc tot ce mi-a cerut, dar am mai avut şi durerea să văd că, în timp ce-i număram banii, ticălosul îşi aducea aminte de întâmplarea mea. După ce am plătit zdravăn o cină pe care o mistuisem aşa de greu, i-am luat geamantanul şi m-am dus la călăuză, dându-i ducă-se şi pe lingăi, şi pe hangiu, şi hanul.
