Mi-am luat pantofii de un gri închis, solzos, și am avut grijă să nu calc cu ei nici măcar o furnică. Liviu iubea animalele, ființele. Și eu le iubesc. Chiar i-am spus lui Ildiko să spună și despre asta, la despărțire, în ce se pusese să scrie pentru el.
Am stat mai întâi la tata, puțin, cumva de frică, pentru că se puseseră să umble unii cu drujbe, și, oricât de aberant pare, te gândești la minuni. Pentru că ăsta e timpul pe care îl trăim. Cu minuni. De-alea nasoale. Și acolo era trandafirul acela imens. Și nu voiam gând rău lângă el. Apoi am ajuns la locul unde urma să ne luăm rămas bun.
Preotul (de fapt, pastorul) a venit la țanc, nici măcar cu 10 secunde întârziere, cu brandemburgurile și pliseurile lui peste un costum impecabil, cu discursul pregătit, cu varianta Be pregătită. A întrebat de limbă. Nu știu ce i-a spus Ildiko, cert e că a folosit și maghiara și româna, ca în Banatul nostru frumos. Dar cred că mai mult româna, adică varianta Be. Nu știu – pentru că înțeleg și maghiară. Am învățat în Teatrul Maghiar, demult.
Psalmul 90, câteva gânduri despre încercările lui Iov, mai apoi. Nu a greșit o singură literă din cele patru nume ale lui Liviu. S-a uitat la fiecare din noi, pe rând, în ochi, atunci când ne-a vorbit. Ne-a îndemnat spre credință – nu superior, nu vulgar, nu persuasiv. Cumva… limpede, cu o claritate a unui copil ce vorbește despre o păpădie. Aproape îmi părea rău că nu pot să dau din cap, a „da”, atunci când ne vorbea despre nevoia credinței noastre. Sunt atee, părinte. Dar sunt decentă.
Eram 15, cu tot cu pastor, cu decedatul 16, de vrem să mai numărăm un suflet în plus. Un suflet dus. Dar care fusese, bun și cald, până nu demult cu noi. Liviu iubea și respecta animalele, și așa e și Ildiko, și i-am spus, în ziua când Liviu s-a dus: dacă ar fi putut și el crede, acum ai fi putut spune că e cu Cip. Cip a fost iepurele lor, pentru care culegeam păpădie neviciată de creșterea la marginea drumului, când mergeam la ei, acum un sfert de secol. Dar noi nu credem, nu am crezut.
Însă pentru reformați suntem buni și așa. Reforma a aplatizat diferențe, a scos la iveală și mai mult omul. „Aici stau și nu pot altfel”. Aproape nici nu îți vine să crezi că au trecut peste 500 de ani de atunci…
Liviu nu doar că nu a crezut, nici nu s-a dat cu capul de podeaua bisericilor, ca atâția ipocriți. Dar iubea animalele, și copacii, și oamenii, și făcea bine. Necredința nu ține de opțiunea noastră, de dorința noastră de a întoarce cuiva spatele, ci de mintea noastră, care nu are spațiu pe hard pentru zei. Dar, de există un zeu bun și drept, va trece peste detaliul ăsta, și se va uita la bine. La binele pe care l-ai făcut. Și va fi ok.
Sunt printre oamenii cerniți, pe partea cealaltă a sicriului față de prietena mea. Ildiko a vrut o înmormântare reformată, dacă tot trebuie făcută cu preot, din dorință de dat spre zero gurile rele. Și i-am găsit pastor reformat. Pentru că, spunea ea, „ei sunt mai aproape de firea omului”. Așa este. Avansăm. Ne tehnologizăm. Religia pierde loc, și va muri. Dar vor rezista cel mai mult, până la capăt, religiile care nu-l vor uita pe om în umbra pompei, a ceremoniei, a strivirii omului pentru presupusul sfânt – sfinții poate (sau na, cel mai degrabă) nu există. Omul există sigur. E cel cert.
La 1 pontoș începe ceremonia. Cu tot cu psalm, cu rugăciuni, cu adresarea pastorului pentru cei de față, cu tot cu traducere, cu rămasul bun de la cei ce erau de pomenit, totul ține 25 de minute. Și iar, îmi vine în cap cuvântul decență. Asta e, mă puteți da în judecată, dar detest tipicul majoritarilor. (Da, știu, fiecare lucru are rostul lui, felicitări, dar mă pot lipsi de un rost deranjant, rece și sec). În schimb m-am bucurat pentru prietena mea, că pastorul reformat ales nu a „făcut-o la bani”, a spus exact ce și cum se plătește pentru cineva ce nu era parte a comunității, și asta a fost – exact așa cum te duci, de poți, la spital la Szeged, să nu tot pompezi la toate buzunarele ce-ți trec pe-aproape, ca aici.
În mai puțin de alte 25 de minute, Liviu era coborât cu sicriul, acoperit, iar noi rămâneam sub ochiul de hultan al săpătorilor, cu cozonacul și apa noastră minerală aproape în gât, ăia pregătiți de gherăială. Asta după ce pastorul, în cele sub 25 de minute la groapă, a ținut încă o scurtă cuvântare, și a și umplut frumos timpul căderii pământului pe copârșeu, de regulă timpul în care, finalmente, iese durerea, cu câteva strofe, cântate în română și maghiară, apoi a dat mâna cu toți și a adresat fiecăruia câteva cuvinte, chiar și groparilor.
Fac o poză, pe fugă, neclară cu telefonul, doar pentru că știu că voi vrea să scriu câteva rânduri, azi. Nu doar pentru prietenul nostru, Liviu, ci și pentru că mi-a plăcut cum poate decurge un serviciu de îngropăciune, de la primul telefon dat pastorului și până la cum ne-a dat el mâna tuturor când a plecat, și n-am simțit nici un strop de prefăcătorie sau spectacol, ci doar bun simț și empatie.
De la el putere, fără să i se fi cerut, pastorul spune că va dedica slujba de duminică, de la Maria, acolo unde e încartiruit, dispărutului, și invită văduva. Și o mai invitase, ieri, și la un cerc de broderii, de va avea timp, săptămâna viitoare, cum știe că aceste zile vor fi de durere – de vrea mângâiere în comunitate.
Plec, încercând să nu calc furnici. Număr mormintele ce cresc de la an la an, în petice care nu ar fi trebuit să conțină morminte, în cimitirul „închis” din Calea Șagului. De ce fras nu pot să fie lucrurile lumii ăsteia ceva mai decente?… Mulțumesc, părinte Demeter Sándor, a fost o lecție, ca să nu uit Banatul vechi, pe care îl iubeam.
Vezi, de aia nu iau lapte de la țăranii români, când am de ales.
Ramona Băluțescu
articol slab, fara sens.