1377: Prima atestare documentară a Castelului Bran, prin actul emis de Ludovic I de Anjou (1342 – 1382), prin care brașovenii primeau privilegiul de a construi Cetatea „cu munca și cheltuiala lor proprie”.
Un document emis de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382) la 17 noiembrie 1377 în Zvolen le confirmă sașilor din Scaunul Brașovului (totaque communitas Saxonum sedis Brassouiensis) dreptul de a ridica, conform promisiunii, pe cheltuiala și cu meșterii lor, o nouă cetate de piatră la Bran (promiserunt novum castrum in lapide Tydrici edificare). Cu această ocazie, regele le promite brașovenilor că, dacă Țara Românească va ajunge „în mâinile noastre”, atunci vama va fi mutată de la Rucăr (Ruffa Arbor) la Bran. Referința din textul documentului din 1377 cu privire la o „nouă cetate de piatră” permite deducția că fortificația de piatră, ce urma să fie edificată pe acest loc, a fost precedată de o întăritură de graniță mai veche. Această cetate, probabil din lemn, a fost ridicată de cavalerii teutoni între 1211-1225. Ea îi este atribuită magistrului Theodorikus. În secolul al XIII-lea, teritoriul cetății Bran a fost supus jurisdicției comitatului regal de Alba Iulia.
În anul 1395, Sigismund de Luxemburg, împărat german și rege al Ungariei, a folosit castelul Bran ca bază strategică pentru o incursiune în Țara Românească, în urma căreia l-a îndepărtat pe voievodul Vlad Uzurpatorul, rivalul lui Mircea cel Bătrân, vasalul său. În 1407, Sigismund îi acordă lui Mircea stăpânirea castelelor Bran (fără domeniul aferent) și Bologa. Branul rămâne sub autoritatea Țării Românești până în 1419.
În anul 1427 castelul Bran a trecut din proprietatea scaunului Brașovului în cea a Coroanei Ungariei, care a finanțat lucrările de fortificare și de extindere. În 1498 cetatea Branului a fost închiriată de regalitatea maghiară către Scaunul Brașovului.
La 1 decembrie 1920, din inițiativa primarului Karl Ernst Schnell, Consiliul Orășenesc Brașov a donat castelul reginei Maria a României, în semn de recunoștință față de contribuția sa la înfăptuirea Marii Uniri. La moartea reginei, în 1938, castelul a fost moștenit de către fiica sa preferată, principesa Ileana, căsătorită cu arhiducele Anton, membru al fostei familii imperiale de Habsburg. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Ileana s-a întors cu familia în țară și a locuit la Bran. A înființat un spital pentru victimele războiului.
După 1948 Castelul Bran a fost naționalizat și a intrat în proprietatea statului român. Castelul a fost deschis vizitelor publice începând cu 1956, fiind amenajat ca muzeu de istorie și artă feudală. În 1987 a intrat în restaurare, lucrare finalizată în linii mari în 1993. Castelul se redeschide ca muzeu și reintră în circuitul turistic.
La 18 mai 2006, după o perioadă de proceduri juridice, castelul este retrocedat legal moștenitorilor din familia de Habsburg. Cu toate acestea, statul român, prin Ministerul Culturii, îl va administra tranzitoriu și în următorii trei ani.
La data de 1 iunie 2009, castelul intră pe deplin în posesia moștenitorilor Principesei Ileana: arhiducele Dominic de Habsburg, arhiducesa Maria Magdalena Holzhausen și arhiducesa Elisabeta Sandhofer.
1493: Cristofor Columb descoperă Porto Rico.
1703: Omul cu masca de fier, legendarul prizonier politic francez moare la Bastilia.
1819: Muzeul Prado din Madrid este inaugurat.
1942: Al doilea razboi mondial: Bătălia de la Stalingrad – forțele rusești sub comanda generalului Gheorghi Jukov lansează operațiunea „Uranus”, contraatacând și întorcând soarta bătăliei în favoarea trupelor sovietice.
Adolf Hitler dorea ca Wehrmacht să ocupe Stalingradul, văzând valoarea sa în scopuri propagandistice, având în vedere că purta numele lui Stalin. Din motive similare, rușii au simțit o nevoie specială de a o proteja.
Când Hitler a proclamat că, după cucerirea Stalingradului, toți rezidenții de sex masculin ai orașului vor fi uciși și femeile acestuia vor fi deportate, scena a fost pregătită pentru o bătălie sângeroasă și grea. Stalin le-a ordonat tuturor rușilor suficient de puternici pentru a ține o pușcă să ia armele în apărarea orașului.
Armata a 6-a a Wehrmacht-ului și-a început asaltul pe 23 august 1942.
În câteva zile de la lansarea atacului său, forțele aeriene germane Luftwaffe făcuseră râul Volga impracticabil pentru transport maritim și scufundase mai multe nave comerciale rusești în acest proces. De la sfârșitul lunii august până la sfârșitul atacului, Luftwaffe a efectuat zeci de lovituri aeriene asupra orașului.
Numărul victimelor civile este necunoscut. Cu toate acestea, se crede că zeci de mii au fost uciși și că alte zeci de mii au fost capturate și duse la muncă forțătă în lagărele din Germania.
Până în septembrie, Luftwaffe avea controlul asupra cerului de peste Stalingrad, iar rușii deveneau disperați. Lucrătorii din oraș care nu sunt implicați în producția de arme legate de război au fost rugați în curând să se apuce de luptă, adesea fără arme de foc proprii. Femeile au fost înrolate să sape tranșee în linia frontului.
Și totuși, rușii au continuat să sufere pierderi grele. Până în toamna lui 1942, Stalingradul era în ruine.
În ciuda pierderilor grele și a loviturilor făcute de Luftwaffe, Stalin și-a instruit forțele din oraș să nu se retragă, decretând în Ordinul nr. 227: „Nici un pas înapoi!”.
Cu mai puțin de 20.000 de soldați în oraș și mai puțin de 100 de tancuri, generalii lui Stalin au început să trimită întăriri în oraș și zonele învecinate. Luptele au izbucnit pe străzile din Stalingrad, ambele părți folosind lunetisti așezați pe acoperișurile clădirilor orașului.
Generalii ruși Gheorghi Jukov și Aleksandr Vasilevski au organizat trupe rusești în munții din nordul și vestul orașului. De acolo, au lansat un contraatac, cunoscut sub numele de Operațiunea Uranus.
Deși au suferit din nou pierderi semnificative, forțele ruse au reușit să formeze ceea ce în esență a fost un inel defensiv în jurul orașului până la sfârșitul lunii noiembrie 1942, prinzând cei aproape 300.000 de soldați germani și ai Axei în Armata a 6-a.
Când a început iarna brutală a Rusiei, generalii sovietici știau că germanii vor fi dezavantajați, luptând în condiții cu care nu erau obișnuiți. Ei au început să-și consolideze pozițiile în jurul Stalingradului, sufocând forțele germane din provizii vitale și, în esență, înconjurându-le într-un laț din ce în ce mai strâns.
În acest moment, generalii germani au abandonat toate eforturile de a-și elibera forțele asediate prinse în Stalingrad. Totuși, Hitler a refuzat să se predea, chiar dacă oamenii lui au murit încet de foame și au rămas fără muniție.
Până în februarie 1943, trupele ruse au reluat Stalingradul și au capturat aproape 100.000 de soldați germani, deși buzunarele de rezistență au continuat să lupte în oraș până la începutul lunii martie.
Majoritatea istoricilor cred că Bătălia de la Stalingrad a marcat un punct de cotitură major în conflict. A fost începutul marșului către victorie pentru forțele aliate din Rusia, Marea Britanie, Franța și Statele Unite.
1946: Primele alegeri parlamentare postbelice, declarate „libere și nestingherite”
Intotdeauna am spus că istoria nu poate fi judecată ținând cont de datele de acum ci trebuie judecată în funcție de contextul de la momentul când faptele despre care discutăm s-au întâmplat. Lăsând de-o parte corectitudinea politică a noii istorii postrevoluționare, să gândim puțin cu propriile noastre capete în legătură cu aceste alegeri despre care cei de la Europa Liberă și Wikipedia spun că au fost falsificate:
În 1946 țara tocmai ieșise din război. Fusese, era încă, secetă, iar cei care încă dețineau puterea economică nu aveau nici un interesa să-i ajute în vreun fel pe cei care pentru ei reprezenta opoziția. Ba din contră, căutau ca niște șobolani să profite de necazurile celor mulți, la fel cum se întâmplă și acum.
Era foamete, în unele zone ale țării copiii mâncau pământ ca să-și simtă burțile pline.
Erau și unii care o duceau mai mult sau mai puțin bine, cei care încă făceau parte din birocrație, stăpânii fabricilor și uzinelor și alții care făcuseră parte din vechiul sistem. Dar aceștia erau o minoritate nesemnificativă.
Participanții la alegeri erau pe de o parte cei care tot conduseseră țara până atunci și rezultatul se vedea, foametea, sărăcia și dezastrul.
De cealaltă parte erau unii care încă nu o conduseseră până atunci dar care le promiteau oamenilor să-i scape de aceste rele.
Cam pe cine credeți că au votat românii, ăia mulți care nu aveau pantofi și își făceau saboți din scândurile rupte din gard, cei care locuiau în bordeie mizerabile sau părinții copiilor din poza de jos?
Pe ăia de dinainte care menținuseră țara timp de o veșnicie în starea în care era în acel moment?
Sau pe cei care le promiteau locuințe iluminate cu becuri electrice, școli, spitale și dispensare și locuri de muncă pe care ei vor fi stăpâni?
1969: Programul Apollo: Apollo 12 – astronauții americani Charles Conrad și Alan Bean aselenizeză în Oceanul Furtunilor și devin astfel a 3-a respectiv a 4-a persoană care pășește pe Lună.
1969: Fotbalistul brazilian Pelé marchează cel de-al 1000-lea gol.
1977: Președintele egiptean Anwar El Sadat devine primul lider arab al Orientului Mijlociu care a efectuat o vizită oficială în Israel.
1979: Începe Congresul al XII-lea al PCR, la care Constantin Pîrvulescu, unul din fondatorii partidului, a protestat în plen față de cultul personalitații creat în jurul familiei Ceaușescu. Drept urmare, în aceeași noapte, Pîrvulescu a fost evacuat din casa în care locuia.
1985: Războiul Rece: La Geneva, președintele Statelor Unite ale Americii, Ronald Reagan, și liderul Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, se întâlnesc pentru prima dată.
1999: China lansează prima sa navă spațială, Shenzhou 1.
