Acum exact 25 de ani se făcea, la Floreasca, în Capitală, primul transplant de inimă din țară. Indiferent de ce vedeți ca explicând că la Târgu Mureș vine, în noiembrie, ceva conferință care aniversează 25 de ani de la „primul transplant din România”, e greșit. Nu de către Radu Deac și nu la Târgu Mureș s-a făcut primul.
E obositor de văzut cum profesorul Deac încă încearcă să răsucească istoria inimilor transplantate, tot așa cum și profesorul Sinescu încearcă a o face, referitor la momente din istoria transplantului de rinichi. Poate de aceea e bine să se reamintească ce a fost.
Data e 25 octombrie 1999. Locul e Spitalul Floreasca, București. Realizatorul „mâna întâi” este Șerban Brădișteanu. Primitorul e Paul Corjăuțan. Donorul, Gabriela Spiridon. Azi sunt 25 de ani de atunci.
Și, ca temă de gândire, de tot se trasează conferințe prin țară, aș sugera să se vorbească și despre inimile pierdute, refuzate la Târgu Mureș, o bună bucată de timp, și nu pentru că nu ar fi fost folosibile. Radu Deac ar putea explica de ce au fost refuzate. De ar vrea. Amintiți-vă și la fata care întreba, atunci, undeva în vestul țării „Chiar nu s-a găsit în toată țara cineva pentru care să se poată folosi inima fratelui meu?…”
Să ne gândim la inimile ce se pierd pentru că oamenii nu sunt deprinși a înțelege probleme de viață și de moarte, și preferă să bată temenele în biserici decât să priceapă, crezând ce le spun medicii, că moartea cerebrală e moarte. Se pierd prin ideile răspândire de Biserica Ortodoxă Română, cum că biserica majoritară e de acord cu donarea doar în cazul organelor pereche. Adică nu inimă.
Să cugetăm la inimile ce se pierd pentru că tandemul ăsta, de key donation person și coordonatori de transplant, care ia bani frumoși pe tăiatul frunzei la câini, nu reușește să ofere organe. ȘI pentru că bănuțul vine fără să faci nimic, e necondiționat de randament.
Și, nu în ultimul rând, să nu uităm că și nefericitele alea de inimi care ar putea fi folosite, obținute spre donare fiind, se pierd pentru că nu există mai multe locuri acreditate pentru transplant de cord, în țară, și pentru că nu există transparență legat de necesitățile și de compatibilitățile celor vizați.
Așa că, dacă tot vă întâlniți la Tâgu Mureș, să vă gratulați pentru realizări pe care încercați să le puneți cu mâna altfel decât sunt, poate discutați și despre problemele astea. Reale. Nu de pupături ipocrite pe la congrese e nevoie. Dar… cu inima altuia e mereu ușor de jucat, nu?
Ramona Băluțescu