O noutate a Unității de Primiri Urgențe a Spitalului Clinic Județean de Urgență „Pius Brînzeu” din Timișoara a adus, la o conferință de presă de acum patru săptămâni, de la Județean, mai multe personalități laolaltă, printre care se aflau și președintele Consiliului Județean Timiș, Alin Nica, precum și managerul de atunci al spitalului, conf. Sorin Barac. Cum Alin Nica a pomenit și de o investiție anterioară a CJ-ului, în discursul ținut, care viza Clinica de Urologie din acest spital, clinică inaugurată, în noua sa formă, în vara anului trecut, a fost firesc să folosim momentul și pentru întrebări legate de reluarea transplantului renal, în orașul nostru. Reproduc discuția pe care am avut-o atunci, în care a intervenit și conf. Sorin Barac, revenind cu viziunea actualului manager al Județeanului, prof. Dorel Săndesc.
RB: – Domnule Nica, sunteți amfitrionul discuției, pentru că ați dat bănuțul, ceea ce face și firesc să conduceți această discuție. Ați pomenit de alte investiții în Județean, printre care ați menționat și Urologia. Acolo există o tăbliță pe care scrie „Secția de urologie și transplant renal”, ceea ce este o minciună, știm asta, este o minciună care se perpetuează de o vreme, pentru că acea secție nu poate fi acreditată deocamdată pentru transplant renal. Să spunem că este o minciună frumoasă, pentru că se dorește chestia asta. Dar asta ține și de bani. Aș vrea să știu… nu sunteți medic, v-a explicat cineva care sunt cerințele acelei secții pentru viitorul scurt și mediu, ca ea să poată fi reacreditată pentru transplant? Unu – și doi: dacă știți deja despre ce e vorba la întrebarea primă, dacă sunteți dispus să mai alocați bani ca să se ajungă din nou, în Timișoara, la transplant renal. Mulțumesc.
AN: – Mulțumesc pentru întrebare. Cred că, aici, un răspuns…
RB: – Ah, dar n-aș vrea să pasați…
AN: – Nu – un răspuns va fi, să zicem, împărțit în două componente. Componenta unu, care ține de noi, e efectiv baza materială – asta înseamnă clădiri și echipamente. Și aici, legat de aceste aspecte, din câte știu eu, investiția pe care am făcut-o îndeplinește aceste cerințe…
RB: – …nu e adevărat, vă va confirma directorul spitalului!
AN: – Dacă mai e nevoie de ceva, suntem deschiși să susținem…
RB: – OK.
AN: – Și mai este partea medicală, acolo nu mă pricep și nu pot să dau un răspuns, de aceea poate domnul Barac poate să mă completeze și să spună inclusiv ce lipsește din partea materială, dacă mai este…
RB: – Înțeleg că nu știți despre ce bani este vorba.
AN: – Nu.
RB: – Dar sunteți dispus să.
AN: – Sigur.
SB: – Am inițiat procesul de acreditare pentru transplant renal, am avut mai multe discuții cu șeful secției, cu profesorul Alin Cumpănaș, care m-a asigurat că acest proces este în derulare, că, din punct de vedere al orgranigramei spitalului secția are două saloane dedicate pentru pacienții transplantați…
RB: – … care încă nu sunt dotate corespunzător…
SB: – Da… Aici este o problemă… care… va fi rezolvată la momentul… Nu cred că este vorba de… că nu avem bani să rezolvăm treaba asta. Prima oară ai nevoie de o documentație, de o bază de date, și apoi pentru… upgradarea, să zicem, a unui salon, sau două saloane, sau trei, dacă e nevoie, așa, la momentul respectiv. Asta este o problemă internă, care ține absolut de noi, de momentul necesității. Nu este o problemă că nu e acuma. Și să avem un aparat, pe perete, dacă vă referiți la un aparat – a, nu? – care să nu poată fi folosit, și care poate să fie cumpărat peste un an, cu un model mai nou, cu un soft mai nou și așa mai departe. Asta nu ține efectiv de a face transplant în Spitalul Județean.
RB: – Este pista pe care ați ales-o pentru răspuns. Dar oamenii nu sunt încă învățați cu treaba asta, există o condiție pentru a ajunge acreditat pentru transplant, trebuie să faci o anumită școală, este oferită o mână din Spania, pentru asta, nu a fost folosită de mai bine de un an, și ne întoarcem și la bani, dar mă bucur că răspunsul dumneavoastră, domnule Nica, este că sunteți deschis să suplimentați fondurile pentru asta. Pe mine mă interesează în primul rând asta. De ce? Pentru că Mișu Grecu (nn: care conduce UPU) nu va accepta niciodată o tăbliță cu niște date nereale pe secția de UPU. Mulțumesc.
Colegii din presă au ciulit urechile la acest dialog și cineva a întrebat, în continuare: ”Dar când credeți că se va putea face transplant renal?” Răspunsul cu ”nu se știe” al celor de la masa autorităților s-a strecurat printre câteva tușituri încurcate, și subiectul a fost închis.
*
Acum, la patru săptămâni după, și la o schimbare de manager al Spitalului Județean, între timp, am decis că e util să reiau întrebările, mai ales că anestezistul Dorel Săndesc este mult mai aproape de subiect, dar și pentru că discuția se poartă puțin altfel, pe amândoi legându-ne și respectul față de profesorul Petru Drăgan, cel care a început programul de transplant renal în Timișoara, precum și prietenia față de profesorul Viorel Bucuraș, care a continuat munca socrului său – ambii plecați dintre noi, acum.
Așadar… iar…
RB: – Vom avea transplant renal, iar, la Timișoara?
DS: – Într-adevăr, trebuie ca acesta să fie un obiectiv al Spitalului Județean, și cred că e necesară o scanare atentă pentru corectitudine. Nu putem să îngropăm memoria unor maeștri atâta de apropiați, și să omorâm transplantul renal, care a fost o premieră în Timișoara. Pe mine mă leagă și personal. Am început ca rezident și titular ATI în Clinica de urologie, fiind parte foarte activă în echipa de ATI, eram elementul de acțiune principal, am fost prezent, și cel mai activ în echipa de management al donorilor în moarte cerebrală, am resuscitat această activitate în Județean, am intrat în aceste legături cu echipe străine și am avut satisfacția să facem transplant renal în Timișoara. Am introdus, din punct de vedere anestezic, la începutul anilor 2000, o tehnică de mare interes – anestezia peridurală la pacientul ce primea rinichiul, premieră pentru România – aceștia au fost primii pacienți cărora li s-a făcut transplant cu peridurală – era o echipă chirurgicală internațională, care a primit cu reticență propunerea mea, dar au acceptat – pacientul avea și patologie cardiacă dificilă, dar până la urma au acceptat. Din generația tânără am fost parte a acestui program, am fost implicat în acest program ca rezident, cât și mai târziu. Cu atât mai mult mă face să îmi doresc să reluăm această activitate.
RB: – Bun, dar… concret?
DS: – Modernizarea secției s-a făcut.
RB: – Da, dar e nevoie de dotări dedicate, de respectarea unor circuite care nu există, de școlirea unor oameni care trebie să aibă în potrofoliu un număr de proceduri realizate deja ca să poată secția de aici să fie reacreditată.
DS: – Așa e. Voi insista și voi sprijini procesul, în măsura în care echipa de la Urologie se va implica cu adevărat – și cred că trebuie să o facă. Cred că cel mai important factor pentru reluare e echipa de acol. Sprijinul echipei de ATI e asigurat, am început să avem cazuri de donori în moarte cerebrală. Au preluat ștafeta de la maeștii lor și trebuie să se reia transplantul. Asta o să le-o cer, și îmi doresc să se întâmple.
RB: – Poți avansa o dată aproximativă pentru asta? OK, e greu cu datele, dar să încercăm altfel: într-un an de la numirea ta, să zicem, o să avem iar procedura asta aici?
DS: – E foarte greu să avansăm un termen, în ce depinde de mine aș vrea ca acest lucru să se întâmple cât mai repede. Un an mi se pare foarte mult pentru asta.
*
Profesorul Dorel Săndesc cunoaște criteriile de acreditare și a colaborat și la ultima încercare pentru acest lucru a profesorului Viorel Bucuraș, de la care știu și eu amănunțit pașii care trebuie urmați. Dincolo de asta, ar rămâne discuția despre partea etică a realizării acestei proceduri costisitoare, cât timp sistemul nostru sanitar nua reușit să așeze părți mai simple decât cele ce țin de transplant. Dar… lumea civilizată a medicinei se judecă și după posibilitatea de a realiza această procedură.
Dincolo de acest lucru, poate ar fi util ca și cei care vin cu finanțarea, și diverse personalități ale lumii medicale timișorene să înțeleagă despre ce este vorba în poveste. E util să nu uităm că aici s-a efectuat primul transplant de rinichi de la donator decedat, în 1981, dar și primul transplant de cord la copil din România – iar programul de transolant de cord este și el oprit, din varii motive. Tot aici, un chirurg s-a apropiat de ideea de transplant hepatic, și a condus cercetări în zona xenotransplantului.
Cu toate astea, mai e mult de înțeles, de dorit, de încercat. În urmă cu vreo trei luni, într-o discuție cu mai multe cadre didactice de la UMF (pe care nu o să le numesc, fiind o discuție privată, fără anunțarea unui interviu), un cunoscut profesor chirurg arăta că el însuși nu prea înțelege mizele legate de transplant. Adusesem aminte că au mai existat și coordonatori de transplant ce vorbeau despre „menținerea donorului în viață”, ceea ce face, desigur, ca un număr de aparținători să nu mai dorească să accepte donarea. Profesorul a vrut să-mi arate că greșesc, acordând importanță comunicării atente, specializate: ”Știi, există și transplant ce se face de la persoane în viață, și…” ”Da, domnule profesor, transplant de organ pereche, adică rinichi, sau de porțiune de ficat, procedură reușită de peste două decenii, în România, de prof. Irinel Popescu. Dar nu este vorba despre așa ceva – prelevările acestea se fac doar de la persoane sănătoase, deci nu se pune problema să fie ținute în viață”.
Tot, în ceea ce privește transplantul, intră într-un angrenaj în care își aduce contribuția sa – bani, înțelegere a limbajului folosit, circuite, dotări, dexteritatea de a realiza proceduri, discuția coordonatorilor de transplant cu aparținătorii, capacitatea de a diagnostica moartea cerebrală și de a întreține potențialul donor. Dar, mai presus de ele, dorința de a avea, aici, în insula noastră de medicină, bănățeană, și această floare la rever. De a o avea iar.
Sursă foto 2: Bujor Popa
Ramona Băluțescu
