1395: Are loc Bătălia de la Rovine, una dintre cele mai importante bătălii din istoria Țării Românești. Trupele muntene înving trupele otomane.
La sfârșitul secolului al XIV-lea, Imperiul Otoman își extindea dominația asupra Balcanilor, punând presiune pe statele vecine, inclusiv Țara Românească. Mircea cel Bătrân a încercat să contracareze aceste avansuri prin alianțe politice și militare, semnând un tratat de alianță cu Ungaria lui Sigismund de Luxemburg în 1394. Această mișcare a fost privită de Baiazid I ca un act de sfidare, motiv pentru care a organizat o expediție militară de proporții împotriva voievodului român.
Locul exact al bătăliei nu este cunoscut cu precizie, dar se presupune că s-ar fi desfășurat într-o zonă mlăștinoasă, dificil de traversat, probabil în apropierea râului Argeș sau pe valea Jiului. Mircea cel Bătrân și-a folosit cunoștințele despre teren pentru a contracara superioritatea numerică a otomanilor. Strategia sa a inclus atacuri rapide și retrageri bine calculate, folosind arcași și trupe de cavalerie ușoară care se strecurau prin păduri și zone noroioase, slăbind constant rândurile inamice.
Forțele lui Baiazid, deși mai numeroase, s-au dovedit vulnerabile în fața tacticii defensive a lui Mircea. Luptele au fost crâncene, iar terenul accidentat a încetinit înaintarea otomanilor, expunându-i atacurilor neașteptate. Se spune că voievodul român ar fi folosit chiar și strategii de hărțuire pe timpul nopții, menținând trupele otomane într-o stare de nesiguranță continuă.
1655: Englezii ocupă insula Jamaica.
La mijlocul secolului al XVII-lea, Spania deținea o vastă rețea de colonii în America Centrală și de Sud, inclusiv insula Jamaica, descoperită de Cristofor Columb în 1494 și ocupată de spanioli din 1509. Jamaica era apreciată pentru solul său fertil și pentru poziția strategică în Marea Caraibilor, fiind un punct important pentru comerțul transatlantic.
Oliver Cromwell, dorind să consolideze puterea Angliei și să slăbească influența spaniolă, a organizat o expediție militară masivă. Inițial, obiectivul principal era cucerirea insulei Hispaniola (actualele Republica Dominicană și Haiti), dar atacul a eșuat lamentabil din cauza lipsei de pregătire și a bolilor tropicale care au decimat trupele. În retragere, comandamentul englez a decis să își concentreze forțele asupra Jamaicăi, considerată o țintă mai accesibilă.
La 10 mai 1655, trupele engleze, conduse de William Penn și Robert Venables, au debarcat pe coastele Jamaicăi. Spaniolii, surprinși de atacul neașteptat și mult depășiți numeric, au opus o rezistență minimă și s-au retras treptat în interiorul insulei. În doar câteva zile, englezii au preluat controlul asupra principalelor așezări și fortificații.
Cu toate acestea, nu toți spaniolii au abandonat lupta. Un grup de locuitori și sclavi africani eliberați, cunoscuți sub numele de cimarroni, au continuat să reziste în munți, ducând un război de gherilă împotriva noilor ocupați, formând ceea ce mai târziu avea să fie cunoscut drept comunitatea Maroon.
Ocupația engleză a deschis un nou capitol pentru Jamaica, transformând-o într-un important centru de comerț și de producție de zahăr, principalul motor economic al insulei în următoarele două secole. Introducerea plantațiilor și a muncii forțate a dus la o intensificare a comerțului cu sclavi africani, modificând drastic demografia și structura socială a insulei.
În 1670, prin Tratatul de la Madrid, Spania a recunoscut oficial suveranitatea Angliei asupra Jamaicăi, marcând astfel legitimitatea ocupației. Sub dominație britanică, insula a devenit una dintre cele mai prospere colonii din Caraibe, contribuind semnificativ la economia Imperiului Britanic.
1673: Louis Joliet și Jacques Marquette încep explorarea fluviul Mississippi.
În secolul al XVII-lea, Franța își extindea treptat teritoriile din America de Nord, explorând Marile Lacuri și râurile care le conectau. Povestirile despre un fluviu uriaș care traversa continentul au atras atenția autorităților coloniale. Explorarea acestui fluviu ar fi oferit Franței o rută strategică pentru comerț și posibila accesare a Oceanului Pacific sau a Golfului Mexic.
Louis Joliet, un comerciant de blănuri și explorator experimentat, și Jacques Marquette, un preot iezuit care cunoștea limbile triburilor locale, au fost aleși pentru această misiune datorită abilităților lor complementare: Joliet era un cartograf talentat, iar Marquette avea o înțelegere profundă a culturilor indigene.
Expediția a pornit din Michilimackinac, la capătul nordic al Lacului Michigan, în luna mai a anului 1673. Cei doi exploratori, însoțiți de cinci oameni și două canoe, au traversat râul Fox și au ajuns la râul Wisconsin, pe care l-au urmat până când au descoperit cursul larg și domol al fluviului Mississippi.
Navigând spre sud, au cartografiat cursul fluviului și au interacționat cu triburi indigene precum Illini și Quapaw, care i-au avertizat despre pericolele de mai jos și despre prezența spaniolilor în sud. Pe parcurs, Marquette a notat observații detaliate despre flora și fauna regiunii, despre obiceiurile triburilor și despre potențialul de comerț al zonei.
După ce au ajuns până în zona actualului stat Arkansas, exploratorii au decis să se întoarcă, temându-se de o eventuală întâlnire cu trupele spaniole. În septembrie 1673, s-au întors în siguranță la Michilimackinac, ducând cu ei hărți detaliate și rapoarte despre cursul fluviului Mississippi.
Deși nu au ajuns la vărsarea fluviului în Golful Mexic, descoperirile lor au confirmat importanța strategică a fluviului și au stimulat interesul francez pentru colonizarea și dezvoltarea regiunii. În deceniile următoare, Franța a extins expedițiile și a fondat așezări-cheie, culminând cu înființarea orașului New Orleans în 1718.
1792: Înființarea bursei de pe Wall Street, cel mai important sediu al bursei mondiale.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Statele Unite erau o națiune tânără, aflată în plin proces de dezvoltare economică. Comerțul și activitățile financiare începeau să capete amploare în orașele portuare, iar New York devenea rapid un centru economic important. Cu toate acestea, tranzacțiile bursiere erau dezorganizate, desfășurându-se pe străzi sau în cafenele, fără un cadru legal bine definit.
Pentru a pune capăt haosului și a crea un sistem de reguli clare, 24 de comercianți de valori mobiliare au semnat Buttonwood Agreement pe 17 mai 1792, sub un copac de platan (buttonwood tree) situat pe Wall Street. Acordul stipula că tranzacțiile de valori mobiliare vor fi efectuate exclusiv între semnatari și la un comision minim de 0,25%.
La început, tranzacțiile se desfășurau într-o manieră simplă, iar numărul valorilor mobiliare listate era redus, incluzând în principal titluri de stat și câteva acțiuni ale băncilor și companiilor de asigurări. Cu timpul, însă, numărul companiilor listate a crescut, iar tranzacțiile s-au diversificat.
În 1817, brokerii au decis să își formalizeze activitatea și au fondat New York Stock & Exchange Board, cu o structură organizatorică și un set de reguli clare. Tranzacțiile nu se mai realizau pe stradă, ci într-o clădire dedicată de pe Wall Street, numărul 40, care a devenit centrul activităților financiare din New York.
De-a lungul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, Wall Street a crescut constant, atrăgând tot mai multe companii și investitori din întreaga lume. În 1929, bursa a fost scena celebrei prăbușiri economice, Great Depression, care a zguduit întreaga economie globală, dar și-a revenit și a continuat să se extindă.
Astăzi, New York Stock Exchange este cea mai mare bursă din lume, atât ca capitalizare de piață, cât și ca volum de tranzacții. Situată în inima districtului financiar al New York-ului, Wall Street simbolizează puterea economică și influența piețelor financiare globale.
1957: Regizorul Ion Popescu-Gopo a fost premiat la Cannes cu Marele Premiu Palme d’Or pentru scurt metraj, pentru filmul de desen animat „Scurtă istorie”.
1980: Din cauza demonstrațiilor la nivel național pentru democratizarea Coreei de Sud, regimul dictatorului Chun Doo-hwan declară stare de urgență. În următoarele zile este vorba de masacrul de la Gwangju.
După asasinarea președintelui Park Chung-hee în 1979, Coreea de Sud s-a aflat într-o perioadă de instabilitate politică. Puterea a fost preluată rapid de generalul Chun Doo-hwan printr-o lovitură de stat militară în decembrie 1979. Chun a instaurat legea marțială și a suspendat activitatea parlamentului, înăbușind orice tentativă de reformă democratică.
Nemulțumirea populației, în special a studenților și a intelectualilor, a crescut constant, culminând cu proteste masive în mai multe orașe, cerând democrație și eliberarea liderului opoziției, Kim Dae-jung.
Pe 17 mai 1980, regimul lui Chun Doo-hwan a declarat stare de urgență la nivel național, extinzând legea marțială și interzicând adunările publice. Universitățile au fost închise, iar liderii opoziției au fost arestați. Această măsură drastică a fost scânteia care a aprins revolta din orașul Gwangju, situat în sud-vestul țării, un bastion al opoziției democratice.
Pe 18 mai, studenții de la Universitatea Națională Chonnam au început să protesteze împotriva închiderii campusului și a legii marțiale. Forțele militare au intervenit cu violență extremă, bătând și arestând manifestanți neînarmați. Reacția brutală a armatei a determinat cetățenii din Gwangju să se alăture protestului, transformându-l într-o adevărată revoltă populară.
În zilele următoare, ciocnirile dintre manifestanți și trupele guvernamentale au escaladat. Pe 21 mai, după ce soldații au deschis focul asupra mulțimii adunate în fața primăriei din Gwangju, protestatarii au ocupat orașul și au capturat arme din secțiile de poliție pentru a se apăra. Gwangju a rămas sub control civil timp de aproape o săptămână.
Regimul a reacționat trimițând trupe suplimentare și tancuri pentru a recuceri orașul. Pe 27 mai, armata sud-coreeană a lansat un atac devastator asupra protestatarilor, masacrând sute de persoane, inclusiv civili neînarmați. Estimările oficiale indică aproximativ 200 de morți, dar sursele neoficiale și martorii oculari sugerează că numărul real ar fi fost mult mai mare, poate chiar peste 600 de victime.
1990: Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a scos homosexualitatea din nomenclatorul bolilor.
Până în a doua jumătate a secolului XX, homosexualitatea era considerată o deviere de la normele sociale și era clasificată drept o tulburare mintală atât în nomenclatoarele medicale, cât și în legislațiile multor țări. În 1952, prima ediție a Manualului de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mintale (DSM) al Asociației Americane de Psihiatrie (APA) cataloga homosexualitatea ca fiind o „deviere sociopatică”.
Abia în 1973, după ani de proteste și presiuni din partea activiștilor pentru drepturile LGBTQ+, APA a eliminat homosexualitatea din DSM. Această decizie a fost urmată de o reevaluare a conceptelor medicale și sociale legate de orientarea sexuală, influențând și alte organizații internaționale.
În 1990, OMS a actualizat Clasificarea Internațională a Bolilor (ICD-10), eliminând homosexualitatea din lista tulburărilor mintale. Această modificare a fost rezultatul unui consens științific global care concluziona că orientarea sexuală este o variație naturală a experienței umane și nu reprezintă o boală ce necesită tratament.
1992: Demonstrații în Bangkok împotrivă regimului militar. 450 de oameni sunt împușcați, ceea ce duce la declanșarea democratizării țării.
În februarie 1991, armata thailandeză, condusă de generalul Suchinda Kraprayoon, a preluat puterea în urma unei lovituri de stat, răsturnând guvernul democratic ales. Regimul militar a promis organizarea de alegeri libere, însă, după scrutinul din martie 1992, Suchinda s-a instalat ca prim-ministru, fără să fi fost ales în mod direct. Această mișcare a fost percepută de populație ca o sfidare a principiilor democratice și a alimentat o nemulțumire profundă.
Liderul opoziției, Chamlong Srimuang, un fost general devenit activist pro-democrație, a mobilizat zeci de mii de oameni în stradă pentru a cere demisia lui Suchinda și restabilirea democrației.
La începutul lunii mai 1992, protestele pașnice s-au intensificat, iar numărul demonstranților din Bangkok a crescut exponențial. Pe 17 mai, regimul militar a răspuns cu forță extremă. Trupele guvernamentale au deschis focul asupra mulțimii și au folosit gaze lacrimogene pentru a dispersa protestatarii. Străzile Bangkokului au devenit un adevărat câmp de luptă, iar imaginile violenței au șocat opinia publică națională și internațională.
Confruntările s-au soldat cu 450 de morți și peste o mie de răniți, iar zeci de oameni au fost arestați sau au dispărut fără urmă. Presa internațională a condamnat regimul militar pentru abuzurile comise, iar presiunea internațională a crescut considerabil.
În mijlocul haosului, regele Bhumibol Adulyadej a intervenit public, chemându-i pe Suchinda și Chamlong Srimuang la o întâlnire televizată. Regele, extrem de respectat în Thailanda, le-a cerut să pună capăt violențelor și să găsească o soluție pașnică. Această intervenție regală a fost decisivă: Suchinda a demisionat la scurt timp după aceea, iar violențele s-au încheiat.
