1396 – Sultanul Baiazid I învinge o armată creștină în bătălia de la Nicopole .
Bătălia de la Nicopole (1396) a fost una dintre ultimele mari confruntări ale cruciadelor și s-a desfășurat între armatele creștine europene și Imperiul Otoman, condus de sultanul Baiazid I.
La inițiativa regelui Sigismund al Ungariei, o coaliție de cavaleri din Franța, Germania și alte țări s-a format pentru a opri expansiunea otomană în Europa. Armata europeană era foarte încrezătoare, dar și divizată de orgolii. Cavalerii francezi, plini de bravură și dispreț pentru strategie, au insistat să atace frontal fără să aștepte ordinele. Ei s-au repezit pe câmpul de luptă, unde au fost atrași într-o ambuscadă de forțele otomane bine organizate.
Rezultatul a fost dezastru pentru creștini. Sultanul Baiazid și-a anihilat adversarii, capturându-i pe mulți dintre liderii lor. Regele Sigismund a scăpat cu greu, spunând ulterior: „Până acum, am crezut că suntem regi ai lumii. Acum știm că suntem doar copii.”
Bătălia de la Nicopole a consolidat dominația otomană în Balcani și a marcat sfârșitul cruciadelor majore în estul Europei.
1513: Exploratorul spaniol Vasco Núñez de Balboa ajunge în Oceanul Pacific.
Balboa a pornit cu o navă cu ajutoare pentru Diego de Nicuesa în 1510. Nicuesa încearcă să colonizeze o zonă continentală din America Centrală (Veragua și Darien), asociat fiind cu Alonso de Hojeda. Însă Hojeda plecase în Hispaniola după ajutoare, lăsându-și oamenii în așezarea nou-înființată. San Sebastián și marea majoritate muriseră din cauza bolilor și a atacurilor indienilor. La sosirea lui Núñez de Balboa, acesta adună supraviețuitorii și pleacă în altă parte, fondând prima așezare stabilă de pe continentul american, Antigua. Din Antigua a pornit Vasco Núñez de Balboa într-o expediție care a dus la descoperirea Oceanului Pacific la 25 septembrie 1513 – ocean care va fi numit de spanioli „Marea Sudului” (Mar del Sur), până când Fernando Magellan va intra cu navele sale în 1520, schimbându-i numele în „Pacific”.
1690 – Publick Occurrences Both Foreign și Domestick , primul ziar care a apărut în America, este publicat pentru prima și singura dată.
1768 – Unificarea Nepalului
1906 – Leonardo Torres Quevedo demonstrează Telekino-ul în Bilbao Abra ( Spania ), ghidând o barcă electrică de pe țărm cu oameni la bord, care era controlată la o distanță de peste 2 km (1,2 mi), în ceea ce este considerat a fi originea a principiilor moderne de operare a telecomenzii fără fir
Leonardo Torres Quevedo (28 decembrie 1852 – 18 decembrie 1936) a fost un inginer, matematician și inventator spaniol, cunoscut pentru numeroasele sale inovații inginerești, inclusiv tramvaie aeriene, dirijabile, catamaranele și catamaranele cu telecomandă. De asemenea, a fost un pionier în domeniul roboticii și al calculului.
Prima sa invenție revoluționară a fost un sistem de telecabină brevetat în 1887 pentru transportul în siguranță al oamenilor, activitate care a culminat în 1916, când a fost deschisă mașina Whirlpool Aero în Niagara Falls. În anii 1890, Torres și-a concentrat eforturile pe calculul analogic . A publicat Sur les machines algébriques (1895) și Machines à calculer (1901), studii tehnice care i-au dat recunoaștere în Franța pentru construcția sa de mașini pentru a rezolva rădăcinile reale și complexe ale polinoamelor. Între 1902 și 1911 a adus contribuții aeronautice semnificative, devenind inventatorul aeronavelor nerigide Astra-Torres, o structură trilobă care a ajutat armatele britanice și franceze să contracareze războiul submarin al Germaniei în timpul Primului Război Mondial. Aceste sarcini în ingineria dirijabilelor l-au determinat să fie o figură cheie în dezvoltarea sistemelor de control radio în 1901–05 cu Telekine, pe care a stabilit principiile moderne de operare a telecomenzii fără fir.
Din Laboratorul său de automatizare fondat în 1907, Torres a inventat și construit una dintre cele mai mari realizări tehnologice ale sale, El Ajedrecista (Jucătorul de șah) din 1912, un dispozitiv electromagnetic capabil să joace o formă limitată de șah care a demonstrat capacitatea mașinilor. să fie programat să urmeze reguli specificate ( euristică ) și a marcat începuturile cercetării în dezvoltarea inteligenței artificiale. El a avansat dincolo de lucrările lui Charles Babbage în lucrarea sa din 1914 Essays on Automatics, unde a speculat despre mașinile de gândire și a inclus proiecte pentru un calculator electromecanic special, introducând concepte încă relevante precum aritmetica în virgulă mobilă. Istoricul britanic Brian Randell a numit-o „o lucrare fascinantă care răsplătește bine lectura și astăzi”. Ulterior, Torres a demonstrat fezabilitatea unui motor analitic electromecanic prin producerea cu succes a unei mașini de calcul controlată de mașină de scris în 1920.
El a conceput și alte proiecte originale înainte de pensionarea sa în 1930, unele dintre cele mai notabile au fost în arhitectura navală , precum Camp- Vessel (Camp-Vessel, 1913), un portbalon pentru transportul aeronavelor atașat la un catarg de acostare creat de el, și Binave (Twin Ship, 1916), o navă de oțel multicocă condusă de două elice propulsate de motoare marine. Pe lângă interesele sale în inginerie, Torres s-a remarcat și în domeniul literelor și a fost un vorbitor proeminent și susținător al Esperanto.
1950: La exact trei luni de la începerea războiului din Coreea, trupele Națiunilor Unite ocupa Seulul.
Războiul a pornit din cauza delimitării fizice a Coreei printr-un acord al Aliaților victorioși în Războiul Pacificului. Peninsula Coreea a aparținut Japoniei din anul 1910 până la finele celui de-al Doilea Război Mondial. În 1945, în urma capitulării Japoniei, administrația americană a împărțit peninsula de-a lungul paralelei 38, trupele americane ocupând partea de sud, iar cele sovietice partea de nord. Un stat socialist, Republica Democrată Coreeană, a fost înființat în nord sub conducerea comunistă totalitară a lui Kim Il Sung, în timp ce un stat capitalist, Republica Coreea, a fost înființat în sud sub conducerea autocratică a lui Syngman Rhee. Ambele guverne ale celor două noi state coreene au pretins că sunt singurul guvern legitim al întregii Corei și niciunul nu a acceptat granița ca fiind permanentă.
Insuccesul de a realiza alegeri libere pe teritoriul întregii peninsule, în 1948, a adâncit împărțirea celor două regiuni, iar Nordul a instaurat un guvern comunist. Paralela 38 a devenit, treptat, o barieră politică între cele două regiuni. Deși negocierile de unire au continuat în lunile de dinaintea războiului, tensiunile s-au intensificat, iar raidurile și încăierările la nivelul paralelei de 38 de grade latitudine nordică au continuat. Situația a luat amploare atunci când Coreea de Nord a invadat, la 25 iunie 1950, teritoriul Coreei de Sud.
În anul 1950 Uniunea Sovietică a boicotat Consiliul de Securitate al ONU, în semn de protest față de reprezentarea Chinei de către Kuomintang, guvern al naționaliștilor chinezi refugiați în Taiwan după înfrângerea acestora din urmă în Războiul Civil Chinez. În absența unei voci disidente din Uniunea Sovietică, care ar fi putut să respingă prin veto hotărârea luată, Statele Unite și alte țări au adoptat o rezoluție a Consiliului de Securitate de autorizare a intervenției militare în Coreea.
După o desfășurare favorabilă a evenimentelor pentru sudiști, armata chineză a intervenit alături de Coreea de Nord, intrând cu trupele în Coreea de Sud, la data de 19 octombrie 1950, înclinând balanța victoriei spre Coreea de Nord.
Totul s-a încheiat, în final, cu un armistițiu între Coreea de Nord și Coreea de Sud, fiind restabilite granițele inițiale, cele care erau în vigoare la declanșarea conflictului.
1962: Se proclamă Republica Democrată Algeria; Ferhat Abbas e ales președinte al guvernului provizoriu.
Populația nativă berberă din Algeria a trăit sub ocupație străină mulți din ultimii trei mii de ani. Fenicienii (1000 î.Hr.) și Imperiul Roman (200 î.Hr.) au fost cei mai importanți dintre aceștia până la sosirea arabilor în secolul al VIII-lea.
Algeria a fost integrată Imperiului Otoman de Khair ad-Din și fratele său Aruj care a făcut din coastele țării o bază pentru corsari; aceștia au intrat în Alger în anii 1600, după ce centrul lor de activitate s-a mutat la Tripoli, în Libia.
Sub pretextul unei ofense aduse consulului lor, francezii au invadat țara în 1830; oricum, rezistența intensă din partea unor mari personalități precum emirul Abd el-Kader a reușit să împiedice cucerirea rapidă, tehnic finalizată doar în anii 1900 când ultimul tuareg a fost cucerit.
Între timp, francezii au făcut Algeria parte integrantă din Franța, statut care s-a sfâșit doar la căderea celei de-a patra republici. Sute de mii de cuceritori din Franța, Italia, Spania și Malta s-au mutat peste Mediterană pentru a pune bazele fermelor algeriene de pe coastă și au ocupat cele mai bogate părți ale orașelor algeriene, beneficiind de confiscarea ținuturilor comunale realizată de guvernarea franceză. Persoanele cu descendenți europeni (așa numiții pieds-noirs) cât și evreii algerieni nativi au fost cetățeni francezi de la sfârșitul secolului al XIX-lea; în contrast cu aceasta, marea majoritate a musulmanilor algerieni au rămas în afara legilor franceze și nu au posedat nici cetățenia și nici dreptul de a vota; deși au putut cere cetățenia totală începând cu 1865, doar puțini au optat pentru aceasta.
În 1954, Frontul de Eliberare Națională (FLN) a pornit Războiul Algerian de Independență, un război de gherilă; după aproape un deceniu de lupte urbane și rurale, au reușit să-i învingă pe francezi în 1962. Majoritatea din cei 1.025.000 de pieds-noirs, precum și 91.000 harkis (musulmani algerieni pro-Franța care serveau în armata franceză), împreună formând aproape 10% din populație în 1962, au părăsit Algeria pentru a se stabili în Franța, în doar câteva luni, la mijlocul acelui an.
1991: Mineriada din 1991: Minerii din Valea Jiului au ajuns în Gara Băneasa cu mai multe garnituri de tren, conduși de liderul lor sindical, Miron Cozma. La sfârșitul zilei, la Palatul Cotroceni, Miron Cozma îi cere președintelui Ion Iliescu demiterea primului ministru Petre Roman în schimbul liniștii din capitală.
Ceea ce s-a cam uitat este că această mineriadă nu a fost o mișcare „politică”, cum a fost cea din 3-15 iunie, ci una datorată condițiilor materiale în care trăiau minerii.
Mai mult, aceastămineriadă a avut sprijinul opoziției și al cetățenilor din București.
În 24 septembrie 1991, minerii din Valea Jiului intră în grevă generală și cer prim-ministrului, Petre Roman, să vină la Petroșani pentru a le asculta problemele. Liderul sindical, Miron Cozma, i-a amenințat pe reprezentanții Guvernului că, dacă nu se rezolvă aceste nemulțumiri cât mai repede posibil, ei vin în număr mare la București. Au fost ignorați.
În dimineața zilei de 25 septembrie, în jurul orei 10.00, minerii din Valea Jiului au ajuns în Gara Băneasa cu mai multe garnituri de tren, în posesia cărora au intrat prin violențe și incendieri. La aflarea veștii că minerii se îndreaptă spre capitală, premierul și președintele Ion Iliescu au încercat mai multe manevre de împiedicare a acestora de a ajunge la destinație, însă toate au fost în zadar. Conduși de liderul lor sindical, Miron Cozma, prima oprire au făcut-o în Piața Victoriei, unde au cerut o întâlnire cu prim-ministrul Petre Roman. Deoarece acesta nu a apărut, și-au schimbat motivul pentru care au venit și au cerut demisia acestuia din funcție. O delegație a minerilor a reușit să vorbească cu Petre Roman. Cornel Tomescu, șef sector în cadrul Secretariatului General al Guvernului a declarat că la sosirea în Piața Victoriei, minerii nu erau violenți ”Minerii erau calmi, nu strigau lozinci la adresa Guvernului sau a președintelui și stăteau așezați pe caldarâm.”
La un moment dat un militar, aflat la un etaj al Palatului a aruncat în mijlocul adunării de mineri o grenada lacrimogenă, fapt care a aprins spiritele deja încinse. Tot în aceste momente muncitoarea Aurica Crainiceanu si studentul Andrei Frumusanu au fost ucisi in Piata Victoriei de un proiectil de semnalizare tras din guvern de către un căpitan SPP care pur și simplu i-a împușcat cu o rachetă de semnalizare.
Individul nu a făcut nici măcar o zi de închisoare.
Au început violențele și atacurile asupra clădirii Guvernului. În acel moment funcționarii care se aflau în clădire au fost evacuați. Spre seară minerii, conduși de Cozma, s-au îndreptat spre Televiziunea Română și Piața Universității. Au făcut o vizită la Palatul Cotroceni pentru a discuta cu președintele Ion Iliescu condițiile în care se vor retrage. Miron Cozma îi cere demiterea premierului în schimbul liniștii din capitală.
În ziua de 26 septembrie minerii atacă cu forțe noi clădirea Guvernului și cer în continuare demiterea Guvernului. Au avut loc discuții cu ușile închise. Miron Cozma amenință că dacă până la ora 12:00 nu este anunțată demisia premierului, el cheamă 40.000 de sindicaliști din Pipera, acesta adăugând că probabil nimeni nu dorește un război civil. La ora 12:00, Alexandru Bârlădeanu, președintele Senatului, a anunțat la televiziunea publică demiterea Guvernului Roman.
Liderul sindical al minerilor le cere acestora să plece acasă pentru ca le-au fost rezolvate revendicările. Cu toate acestea, lucrurile iau o întorsătură neașteptată. În după-amiaza acelei zile, minerii intră în Sala de ședințe a Adunării Deputaților, unde sunt întâmpinați cu zâmbetul pe buze și brațele deschise de politicienii din opoziție, și cer demisia Președintelui Ion Iliescu și rezolvarea tuturor revandicărilor pentru care au venit la București. În cele din urmă s-au potolit și s-au întors în Valea Jiului, cu promisiunea făcută că tot ceea ce au cerut se va rezolva.
2002: În Siberia se produce Evenimentul din Vitim, un posibil impact al unui corp ceresc cu Pământul.
La aproximativ 22:00, pe 25 septembrie 2002, o explozie mare a fost detectată în bazinul râului Vitim, lângă orașul Bodaybo din regiunea Irkutsk, Rusia. Explozia a fost atât de mare, încât sateliții americani de apărare antirachetă au raportat-o.
Fizicianul rus Andrey Olhovatov a estimat explozia la 4-5 kilotone. Pentru perspectivă, atentatul din Oklahoma City – care a folosit o bombă cu îngrășăminte pentru a distruge jumătate dintr-o clădire de birouri – a produs 0,002 kilotone.
Evenimentul Vitim a lăsat un milion de copaci carbonizați pe o rază de 150 de kilometri pătrați. Martorii au raportat că au văzut lumini strălucitoare pe cer. Vârfurile stâlpilor de gard s-au luminat cu descărcări electrice. Aparatele și luminile care erau închise s-au aprins singure.
Oamenii din regiunea slab populată au spus că au simțit și un cutremur. Unii au crezut că a fost zorii unui război nuclear, în timp ce alții au crezut că a sosit ziua apocalipsei.
La o săptămână de la explozie, oamenii de știință din întreaga lume studiau faptele și elaborau ipoteze. Mai multe expediții au fost trimise în sălbăticie pentru a găsi locul afectat, cu speranța de a determina ce a provocat explozia.
Primele două expediții, una a Rusiei de Salvare de Urgență (MChS) și alta a Universității de Stat din Irkutsk, au localizat granule de praf cosmic, dar nu au reușit să localizeze locul efectiv al impactului. În mai 2003, o a treia expediție – de data aceasta condusă de organizația științifică publică rusă Kosmopoisk – a localizat presupusul punct de impact în îndepărtata Siberia.
Oamenii de știință au fost surprinși când nu a fost găsit niciun crater, în ciuda faptului că un milion de copaci au fost sparți în jumătate. Probele de zăpadă și apă au produs cantități mari de tritiu, precum și izotopi radioactivi de cesiu și cobalt – cantități care nu se găsesc în astfel de cantități pe Pământ.
Cei implicați în expediție au susținut că locul era foarte asemănător cu cel de la Evenimentul Tunguska din 1908.
Omul de știință principal Vadim Chernobrov de la expediția Kosmopoisk a stabilit că explozia a fost probabil cauzată de o cometă cu un diametru de aproximativ 50-100 de metri. Fragmente de meteorit au explodat în schije la 18 mile deasupra Pământului, împrăștiind Bodaybo cu sute de meteoriți mai mici. În mod miraculos, nimeni nu a fost ucis în urma evenimentului.
