1365: Întemeierea Universității din Viena.
Secolul al XIV-lea a fost o perioadă de expansiune intelectuală în Europa. Universitățile jucau un rol esențial în educație, oferind studii de teologie, drept, medicină și arte liberale. În acest context, ducele Rudolf al IV-lea a dorit să întărească statutul politic și cultural al Vienei, care devenea tot mai importantă în cadrul Sfântului Imperiu Roman.
Pentru a asigura succesul proiectului său, Rudolf al IV-lea a obținut o bulă papală din partea Papei Urban al V-lea, care a autorizat înființarea universității după modelul Universității din Paris. Cu toate acestea, în primii ani, instituția a avut dificultăți în dezvoltare din cauza lipsei de resurse și a opoziției unor clerici conservatori.
La început, Universitatea din Viena avea patru facultăți:
Teologie – cea mai prestigioasă și influentă, datorită legăturilor strânse cu Biserica Catolică.
Drept – esențială pentru formarea elitei administrative a Sfântului Imperiu Roman.
Medicină – o facultate în plină dezvoltare, influențată de tradițiile arabe și greco-romane.
Arte liberale – care oferea o bază generală de studiu, incluzând gramatica, retorica, logica, aritmetica, geometria, muzica și astronomia.
În 1384, Universitatea din Viena a primit dreptul de a conferi titluri doctorale, consolidându-și statutul academic. În secolele următoare, a devenit un centru de excelență, atrăgând studenți și profesori din întreaga Europă.
De-a lungul timpului, Universitatea din Viena a fost un focar de idei inovatoare și progrese științifice. Printre personalitățile remarcabile care au studiat sau predat aici se numără:
Johannes Kepler, care a revoluționat astronomia cu legile sale privind mișcarea planetelor.
Gregor Mendel, părintele geneticii moderne.
Erwin Schrödinger, unul dintre fondatorii mecanicii cuantice.
Sigmund Freud, părintele psihanalizei.
În secolele XIX-XX, universitatea a devenit un centru important al filozofiei și științelor sociale, influențând dezvoltarea gândirii moderne.
1913: Canberra devine capitala Australiei.
1930: Mahatma Gandhi conduce un marș de 200 de mile (350 km) spre litoral, cunoscut sub numele de „Marșul Sării”, pentru a protesta față de monopolul britanic pe sare.
În perioada colonială, britanicii impuseseră taxe prohibitive asupra sării, un produs esențial pentru populația Indiei. Legea interzicea indienilor să producă sare din resursele naturale locale, forțându-i să o cumpere exclusiv de la autoritățile britanice, la prețuri ridicate.
Pentru Gandhi și Congresul Național Indian, această lege simboliza oprimarea economică exercitată de britanici asupra indienilor. Marșul Sării a fost conceput ca un act de provocare pașnică, menit să mobilizeze masele și să atragă atenția internațională asupra abuzurilor coloniale.
În dimineața zilei de 12 martie 1930, Gandhi, însoțit de 78 de discipoli, a plecat pe jos din ashramul Sabarmati, situat în statul Gujarat, cu destinația Dandi, un sat de pe litoralul Oceanului Indian. Pe parcursul celor 24 de zile de marș, tot mai mulți oameni s-au alăturat convoiului, iar la finalul drumului, zeci de mii de indieni luptau simbolic împotriva dominației britanice.
Pe 6 aprilie 1930, Gandhi a ajuns la Dandi și a sfidat legea colonială printr-un gest simplu, dar revoluționar: a luat sare din apele oceanului și a lăsat-o să se usuce la soare. Acest act simbolic a declanșat un val de proteste în toată India, unde oamenii au început să producă sare ilegal, sfidând guvernul britanic.
Autoritățile coloniale au reacționat brutal:
Gandhi a fost arestat în mai 1930, împreună cu mii de susținători.
Protestatarii au fost bătuți și încarcerați în număr mare.
Represiunea nu a reușit să oprească mișcarea, iar actele de nesupunere civilă au continuat.
Marșul Sării a atras atenția internațională, fiind mediatizat de presa occidentală și generând presiune asupra guvernului britanic.
Deși britanicii nu au cedat imediat, protestele au slăbit legitimitatea regimului colonial. În 1931, Gandhi a fost eliberat și invitat la Conferința de la Londra, unde a negociat drepturi pentru indienii din imperiu. Marșul Sării a demonstrat că rezistența nonviolentă putea destabiliza o putere colonială aparent invincibilă.
Acest moment a fost un punct de cotitură în lupta Indiei pentru independență, deschizând calea pentru retragerile treptate ale britanicilor și proclamarea independenței în 1947.
1938: Prin Anschluss, Germania Nazistă anexează Austria.
După Primul Război Mondial, Austria devenise un stat mic și slăbit economic, iar ideea unirii cu Germania avea un sprijin considerabil în rândul populației germane și austriece. Tratatul de la Saint-Germain (1919) și Tratatul de la Versailles (1919) interziseseră explicit această unificare, pentru a limita puterea Germaniei.
În anii ’30, Austria era marcată de crize politice și economice severe, iar Partidul Nazist Austriac, susținut de Hitler, câștiga tot mai multă influență. În 1934, cancelarul austriac Engelbert Dollfuss a fost asasinat de naziștii austrieci într-o tentativă eșuată de preluare a puterii. În 1938, succesorul său, Kurt Schuschnigg, a încercat să mențină independența Austriei, dar presiunea germană devenea tot mai mare.
11 martie 1938: Hitler i-a cerut lui Schuschnigg să renunțe la organizarea unui referendum privind independența Austriei și să predea puterea naziștilor locali. În fața amenințării unei invazii, cancelarul austriac a demisionat, iar președintele Wilhelm Miklas a fost forțat să numească un nou guvern pro-nazist condus de Arthur Seyss-Inquart.
12 martie 1938: Armata germană a invadat Austria fără a întâmpina rezistență. Trupele Wehrmacht-ului au fost primite de populație cu entuziasm, mulți austrieci fiind convinși de propaganda nazistă privind „unificarea poporului german”.
13 martie 1938: Hitler a ajuns la Viena, unde a fost aclamat de sute de mii de oameni. A fost emisă o lege prin care Austria devenea parte a Germaniei Naziste sub numele de Ostmark.
10 aprilie 1938: A avut loc un referendum controlat de regimul nazist, în care 99,7% dintre votanți au aprobat Anschluss-ul. Votul a fost însă falsificat, iar opoziția nu a avut nicio șansă de a se exprima liber.
1940: Războiul de Iarnă: Finlanda semnează Tratatul de pace de la Moscova cu Uniunea Sovietică, cedând aproape toată Carelia finlandeză.
În august 1939, Uniunea Sovietică și Germania nazistă au semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, un acord secret care împărțea Europa de Est în sfere de influență. Conform acestui pact, Finlanda intra în zona de influență sovietică, iar Stalin a cerut guvernului finlandez cesiuni teritoriale, inclusiv baze militare. Finlanda a refuzat, iar pe 30 noiembrie 1939, Armata Roșie a invadat țara, declanșând Războiul de Iarnă.
Tratatul de pace a fost semnat pe 12 martie 1940, intrând în vigoare a doua zi. Condițiile impuse Finlandei au fost dure:
Uniunea Sovietică a anexat aproape toată Carelia finlandeză, inclusiv orașul Vîborg (Viipuri), al doilea cel mai mare oraș al Finlandei.
Finlanda a pierdut 11% din teritoriu și 30% din infrastructura economică.
Aproximativ 400.000 de finlandezi au fost nevoiți să-și părăsească casele și să se refugieze în Finlanda rămasă independentă.
1947: Președintele Harry Truman, în mesajul adresat Congresului SUA, prezintă programul politicii externe, cunoscut sub denumirea Doctrina Truman. Doctrina este proclamată pentru a ajuta la stoparea răspândirii comunismului.
După Al Doilea Război Mondial, Europa era devastată economic și politic. Deși Germania nazistă fusese învinsă, o nouă confruntare se contura între cele două mari puteri emergente: Statele Unite și Uniunea Sovietică.
Uniunea Sovietică, sub conducerea lui Iosif Stalin, își extindea influența în Europa de Est, transformând țările eliberate de Armata Roșie în state-satelit comuniste. Pe măsură ce Cortina de Fier cobora peste Europa, Occidentul începea să își facă griji cu privire la ambițiile Moscovei.
Situația era critică în două țări-cheie:
Grecia – Era devastată de un război civil între guvernul sprijinit de Occident și comuniștii susținuți indirect de Iugoslavia lui Tito și de URSS.
Turcia – Se confrunta cu presiuni sovietice asupra Strâmtorilor Bosfor și Dardanele, puncte strategice esențiale pentru accesul la Marea Mediterană.
Marea Britanie, care susținea până atunci aceste țări, nu mai avea resursele necesare și a anunțat că își retrage sprijinul. SUA au realizat că, dacă nu intervin, comunismul ar putea câștiga teren.
În fața Congresului, Truman a susținut că SUA trebuie să sprijine popoarele libere care rezistă agresiunii comuniste. El a formulat două principii fundamentale:
SUA vor sprijini țările care se confruntă cu presiuni interne sau externe din partea regimurilor totalitare (în special comuniste).
SUA trebuie să joace un rol activ în politica mondială, pentru a preveni expansiunea comunismului.
După discurs, Congresul SUA a aprobat rapid un pachet de ajutor de 400 de milioane de dolari pentru Grecia și Turcia. Cu acest sprijin:
Guvernul grec a reușit să înfrângă rebeliunea comunistă până în 1949.
Turcia a rezistat presiunilor sovietice și și-a consolidat alianța cu Occidentul.
Acest ajutor a fost prima acțiune concretă de „îndiguire” (containment) a comunismului, un concept care avea să domine politica externă americană timp de decenii.
Consecințele Doctrinei Truman
Începutul Războiului Rece – Doctrina a oficializat confruntarea dintre SUA și URSS, transformând relațiile internaționale într-o luptă bipolară între democrațiile occidentale și blocul comunist.
Planul Marshall (1948) – După succesul ajutorului pentru Grecia și Turcia, SUA au extins politica de sprijin prin Planul Marshall, oferind 13 miliarde de dolari pentru reconstrucția Europei de Vest.
Crearea NATO (1949) – Doctrina Truman a fost un factor decisiv în înființarea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), o alianță militară împotriva amenințării sovietice.
Implicarea SUA în conflictele globale – Pe baza doctrinei, SUA au intervenit ulterior în:
Războiul din Coreea (1950-1953)
Războiul din Vietnam (1955-1975)
Sprijinirea regimurilor anticomuniste din întreaga lume.
1968: Proclamarea independenței în Statul Mauritius.
2003: Premierul Serbiei, Zoran Djindjic, a fost asasinat la Belgrad.
Zoran Đinđić a fost prim-ministru al Serbiei din 2001 și unul dintre liderii opoziției democratice împotriva lui Slobodan Milošević, dictatorul care a condus Serbia în timpul războaielor iugoslave din anii ’90.
A fost unul dintre arhitecții căderii lui Milošević în 2000, organizând proteste de masă și sprijinind tranziția democratică.
A fost primul premier al Serbiei care a încercat să modernizeze țara și să o apropie de Occident.
A susținut cooperarea cu Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPIY), inclusiv extrădarea lui Milošević la Haga în 2001 – o decizie extrem de controversată în Serbia.
Reformele promovate de Đinđić au deranjat grupuri influente din Serbia, în special:
Mafia sârbă – grupuri criminale care câștigaseră putere sub Milošević și care se temeau de măsurile anticorupție.
Elemente din serviciile secrete și din armată – loiale fostului regim și deranjate de colaborarea lui Đinđić cu Occidentul.
Grupări ultranaționaliste – care îl considerau un „trădător” pentru sprijinirea Tribunalului de la Haga și pentru încercările de reconciliere cu vecinii Serbiei.
În special, „Clanul Zemun”, una dintre cele mai periculoase grupări mafiote din Serbia, era amenințat de reformele lui Đinđić. Acest grup avea legături strânse cu fosta Unitate Specială de Operațiuni (JSO), o unitate paramilitară care luptase în războaiele din Croația și Bosnia și care era cunoscută pentru metodele sale violente.
Pe 12 martie 2003, în jurul orei 12:25, Zoran Đinđić a fost împușcat de doi lunetiști în timp ce cobora din mașină, în fața sediului guvernului din Belgrad.
Un glonț l-a lovit direct în inimă, iar altul l-a rănit pe unul dintre bodyguarzi.
Premierul a fost transportat de urgență la spital, dar a fost declarat mort la scurt timp.
Principalii responsabili au fost identificați rapid:
Zvezdan Jovanović, un fost ofițer al Unității Speciale de Operațiuni (JSO), a fost lunetistul care a tras.
Milorad Ulemek „Legija”, fost comandant JSO și lider al Clanului Zemun, a fost organizatorul complotului.
Guvernul a impus imediat stare de urgență și a lansat o operațiune masivă împotriva crimei organizate, cunoscută sub numele de Operațiunea „Sabia”.
Autoritățile au arestat peste 11.000 de suspecți, inclusiv membri ai Clanului Zemun și foști ofițeri ai serviciilor secrete.
În 2007, Jovanović și Ulemek au fost condamnați la 40 de ani de închisoare fiecare.
2011: La o zi după cutremurul din Japonia, un reactor de la centrala nucleară Fukushima Daiichi se topește, explodează și eliberează radioactivitate în atmosferă.
Pe 11 martie 2011, Japonia a fost lovită de un cutremur devastator cu magnitudinea 9,0, urmat de un tsunami care a provocat distrugeri masive și mii de victime.
În urma acestui dezastru natural, centrala nucleară Fukushima Daiichi a suferit o serie de avarii catastrofale, culminând cu explozia și topirea a trei reactoare.
Pe 12 martie 2011, reactorul nr. 1 de la Fukushima Daiichi a explodat, distrugând clădirea exterioară și eliberând o cantitate semnificativă de radioactivitate.
În zilele următoare, au urmat alte explozii la reactoarele nr. 3 și nr. 4, iar situația a scăpat de sub control.
Autoritățile japoneze au evacuat rapid peste 150.000 de oameni din zona centralei.
Muncitorii și pompierii au încercat să răcească reactoarele folosind apă de mare, însă eforturile au fost limitate de nivelurile ridicate de radiații.
