1404 – Profesorul italian Galeazzo di Santa Sophie a efectuat prima autopsie post-mortem în scopul predării și demonstrației la Heiligen–Geist Spital din Viena.
Galeazzo di Santa Sophie era un medic renumit, profesor de anatomie la Universitatea din Viena, și s-a numărat printre precursorii metodei moderne de studiu medical bazată pe observație directă. Într-o epocă în care medicina se baza în mare parte pe textele antice, precum cele ale lui Galenus, disecțiile umane au permis confruntarea teoriei cu realitatea, contribuind la corectarea unor erori și la aprofundarea cunoștințelor despre corpul uman.
Evenimentul din 1404 nu doar că a avut un impact asupra învățământului medical, dar a deschis calea pentru acceptarea mai largă a disecțiilor ca metodă esențială în formarea medicilor. În secolele următoare, universitățile europene au început să includă autopsiile în programele lor de studiu, ceea ce a condus la progrese importante în domeniul anatomiei și fiziologiei.
În ciuda opoziției inițiale din partea Bisericii și a unor segmente ale societății, asemenea inițiative au demonstrat importanța abordării științifice în medicină. Moștenirea lui Galeazzo di Santa Sophie se regăsește în dezvoltarea ulterioară a anatomiei ca disciplină de bază, punând fundamentul pentru medicina modernă și pentru metodele de diagnosticare și tratament pe care le cunoaștem astăzi.
1502 – Vasco da Gama pornește cu 15 nave și 800 de oameni din Lisabona , Portugalia, în a doua sa călătorie în India
1541: Întemeierea orașului Santiago de Chile.
La 12 februarie 1541, exploratorul spaniol Pedro de Valdivia a întemeiat orașul Santiago de Chile, punând bazele uneia dintre cele mai importante așezări din America de Sud. Alegerea locației nu a fost întâmplătoare – Valdivia a selectat valea fertilă a râului Mapocho, înconjurată de munți, considerând-o ideală pentru dezvoltarea unei colonii spaniole în teritoriul populat de mapuche.
Pedro de Valdivia, un căpitan al lui Francisco Pizarro, venise din Peru cu ambiția de a extinde dominația spaniolă spre sud. El a denumit orașul Santiago del Nuevo Extremo, în onoarea sfântului protector al Spaniei, Sfântul Iacob (Santiago), și a speranței că va deveni un bastion al noii colonii chiliene.
Încă din primele luni de existență, orașul s-a confruntat cu mari dificultăți. Pe 11 septembrie 1541, triburile mapuche, conduse de Michimalonco, au atacat Santiago în încercarea de a-l distruge. Într-un moment critic, Inés de Suárez, partenera lui Valdivia și una dintre puținele femei spaniole din expediție, a jucat un rol esențial în apărarea orașului, ordonând execuția liderilor mapuche capturați pentru a demoraliza atacatorii. Santiago a fost grav afectat de asediu, dar coloniștii au reușit să-l reconstruiască și să-l fortifice.
În anii următori, Santiago a devenit centrul administrativ și economic al coloniei spaniole din Chile. În ciuda revoltelor indigene și a dificultăților geografice, orașul s-a dezvoltat constant, devenind capitala oficială a Capitánía General de Chile și, ulterior, a statului chilian independent în 1818.
Astăzi, Santiago este cel mai mare oraș din Chile, un centru cultural, economic și politic major al Americii Latine, iar fondarea sa rămâne un eveniment esențial în istoria regiunii.
1709: Marinarul scoțian Alexander Selkirk („modelul” lui Robinson Crusoe), este salvat după patru ani trăiți în singurătate pe insula Juan Fernandez.
1832: Ecuador anexează Insulele Galápagos.
În urma obținerii independenței față de Spania în 1822 și separării de Gran Columbia în 1830, Ecuadorul a căutat să își extindă teritoriul. Președintele ecuadorian Juan José Flores a revendicat arhipelagul în numele națiunii, trimițând o expediție condusă de José de Villamil, un ofițer și om de afaceri interesat de potențialul economic al insulelor. La sosire, Villamil a proclamat oficial anexarea și a redenumit arhipelagul „Archipiélago del Ecuador”, organizând și o primă tentativă de colonizare.
Inițial, Ecuador a văzut în insule o oportunitate economică, explorând posibilități pentru agricultură, pescuit și creșterea animalelor. Deținuți politici și criminali au fost aduși pentru a popula insulele, iar activitățile economice s-au bazat pe exploatarea resurselor naturale, inclusiv vânătoarea de broaște țestoase gigant și pescuitul balenelor.
Deși insulele erau deja cunoscute de marinari încă din secolul al XVI-lea și fuseseră folosite ca refugiu pentru pirați, balenieri și comercianți, abia după anexare au început să fie considerate parte a unui stat organizat. Cel mai important moment în istoria lor științifică a venit în 1835, când naturalistul Charles Darwin a vizitat insulele în timpul expediției HMS Beagle. Observațiile sale asupra faunei locale au stat la baza teoriei evoluției prin selecție naturală, schimbând fundamental modul în care omenirea înțelege natura.
Astăzi, Insulele Galápagos sunt un sit al Patrimoniului Mondial UNESCO și una dintre cele mai importante rezervații naturale ale lumii, fiind recunoscute pentru biodiversitatea lor unică și pentru rolul esențial pe care l-au avut în dezvoltarea științei moderne.
1877: Se naște Louis Renault, industriaș francez, fondatorul grupului auto cu același nume.
Născut într-o familie burgheză din Paris, Louis a fost pasionat de mecanică încă din copilărie, demonstrând un talent deosebit pentru inovație.
În 1898, la doar 21 de ani, Renault a construit primul său automobil, Voiturette, în garajul familiei. Acest mic vehicul s-a remarcat printr-o inovație revoluționară: cutia de viteze cu priză directă, care îmbunătățea semnificativ performanțele mașinii. Pentru a-și promova invenția, Renault a participat la o cursă pe străzile din Paris și a reușit să impresioneze publicul, obținând imediat primele comenzi.
Succesul l-a determinat să fondeze, împreună cu frații săi Marcel și Fernand, compania Renault Frères în 1899. În primii ani, Renault a devenit cunoscut pentru participarea la curse auto, unde și-a demonstrat superioritatea tehnologică. În 1906, compania sa a produs primul automobil de taxi în serie, care a devenit extrem de popular la Paris și Londra.
În timpul Primului Război Mondial, Renault a contribuit semnificativ la efortul de război, producând camioane, ambulanțe și chiar celebrul tanc Renault FT, primul tanc modern din istorie cu turelă rotativă. Acesta a influențat profund dezvoltarea vehiculelor blindate din secolul XX.
După război, Renault și-a consolidat poziția ca lider al industriei auto din Franța, extinzând producția la autoturisme, camioane și avioane. În Al Doilea Război Mondial, compania a fost forțată să producă pentru Germania nazistă, iar după eliberarea Franței, Louis Renault a fost arestat sub acuzația de colaborare. A murit în 1944, în circumstanțe controversate, înainte de a fi judecat, iar guvernul francez a naționalizat compania în 1945.
1892: Pentru prima oară în istoria tehnicii, o invenție – aparatul de cronofotografie al francezului Leon Bouly – este denumită cinematograf.
Bouly, un inginer pasionat de mecanisme optice, a dezvoltat un dispozitiv care combina principiile fotografiei și ale înregistrării secvențiale de imagini, inspirat de experimentele anterioare realizate de Eadweard Muybridge și Étienne-Jules Marey. Acesta a brevetat „cinematograful” pe 12 februarie 1892, marcând prima utilizare oficială a termenului ce avea să devină sinonim cu arta filmului.
Din păcate, Bouly nu a reușit să își finanțeze invenția și a pierdut drepturile asupra brevetului din cauza neplății taxelor. În 1895, frații Auguste și Louis Lumière au preluat conceptul și au perfecționat un dispozitiv similar, păstrând denumirea cinematograf. Ei au fost cei care au organizat prima proiecție publică de film, transformând invenția într-un succes global și marcând nașterea industriei cinematografice.
Deși Léon Bouly nu a rămas în prim-planul istoriei filmului, contribuția sa este esențială, deoarece el a fost primul care a numit acest aparat cinematograf, un cuvânt ce definește astăzi întreaga industrie a filmului.
1903: Nava de expediție Antarctica, a exploratorului polar suedez, Otto Nordenskjöld, prinsă în gheață, se scufundă în Marea Weddell. Întregul echipaj a ajuns pe Insula Paulet după șaisprezece zile, de unde au fost salvați zece luni mai târziu.
Expediția suedeză în Antarctica, inițiată în 1901, avea scopuri științifice ambițioase, printre care studiul climatului, geografiei și faunei antarctice. Nordenskjöld și o echipă de cercetători au fost lăsați pe Insula Snow Hill pentru a petrece iarna și a desfășura cercetări, în timp ce nava Antarctica, sub comanda căpitanului Carl Anton Larsen, urma să revină pentru a-i recupera.
În timpul tentativei de salvare din 1903, nava a fost prinsă în ghețuri și, după luni de eforturi de eliberare, a fost zdrobită și s-a scufundat. Echipajul de 20 de oameni a fost forțat să își croiască drum prin gheață, în condiții extreme, până la Insula Paulet, la aproximativ 50 km distanță. Călătoria a durat 16 zile, iar supraviețuitorii și-au construit un adăpost rudimentar din pietre și gheață, hrănindu-se în principal cu carne de pinguin și foci.
Între timp, pe Insula Snow Hill, Nordenskjöld și echipa sa au fost izolați, neștiind de soarta navei. Salvarea a venit abia zece luni mai târziu, când un vas argentinian, ARA Uruguay, trimis în căutarea expediției, i-a descoperit pe supraviețuitori și i-a adus în siguranță în civilizație.
Această expediție a fost un exemplu de determinare, rezistență și ingeniozitate în fața unor condiții extreme, consolidând reputația lui Otto Nordenskjöld și a echipajului său în istoria explorării antarctice.
1919: Consiliul militar interaliat de la Paris, a aprobat ca armata română să înainteze pe aliniamentul Satu Mare – Carei – Oradea – Salonta – Arad.
După prăbușirea Austro-Ungariei la sfârșitul anului 1918, Transilvania și-a proclamat unirea cu România la 1 decembrie 1918, însă trupele ungare nu au acceptat realitatea noilor frontiere. Inițial, armata română a avansat până la linia Munților Apuseni, dar în fața atacurilor trupelor ungare și a instabilității din zonă, Aliații au permis României să-și extindă controlul militar mai departe spre vest.
Decizia Consiliului de la Paris a fost motivată de două aspecte principale:
Menținerea ordinii în Transilvania și Crișana, regiunile revendicate de România conform hotărârii de la Alba Iulia.
Prevenirea extinderii bolșevismului din Ungaria, unde Béla Kun instaurase în martie 1919 un guvern comunist, apropiat de Rusia Sovietică.
În urma aprobării, armata română a trecut la acțiune, ocupând rapid orașele menționate. Această înaintare a fost doar un prim pas, deoarece, în vara anului 1919, trupele române au lansat o ofensivă mai amplă, ajungând în august până la Budapesta, unde au desființat regimul bolșevic al lui Béla Kun.
Decizia Consiliului Militar Interaliat și intervenția armatei române au fost esențiale pentru stabilirea frontierelor României Mari, recunoscute ulterior prin Tratatul de la Trianon (1920).
1924: La New York are loc premiera lucrării simfonice Rapsodia albastră, de George Gershwin.
1938: Trupele germane intră în Austria, pentru ca pe 12 martie trupele germane să ocupe Austria și anexarea să fie declarată ziua următoare.
La 12 februarie 1938, Germania nazistă a făcut primul pas decisiv către Anschluss (anexarea Austriei), când Adolf Hitler l-a convocat la reședința sa din Berghof pe cancelarul austriac Kurt Schuschnigg și l-a forțat să accepte integrarea țării în Reich. Sub amenințarea unei invazii iminente, Schuschnigg a fost constrâns să permită pătrunderea simpatizanților naziști în guvernul austriac și să organizeze un referendum pe tema independenței Austriei.
În ciuda eforturilor cancelarului de a rezista presiunilor, Germania nu a mai așteptat desfășurarea referendumului. Pe 11 martie 1938, sub amenințarea unei intervenții armate, Schuschnigg a fost forțat să demisioneze. A doua zi, pe 12 martie, trupele germane au intrat în Austria fără a întâmpina rezistență, fiind întâmpinate de mulți austrieci cu entuziasm.
Pe 13 martie, Hitler a proclamat oficial anexarea Austriei la Germania, redenumind-o Ostmark și integrând-o în structurile Reichului. Această acțiune a fost confirmată printr-un referendum organizat pe 10 aprilie 1938, unde, sub un regim totalitar, 99,7% dintre votanți au aprobat Anschluss-ul – un rezultat manipulat propagandistic.
Anschluss-ul a reprezentat prima expansiune teritorială majoră a Germaniei naziste și a fost un test al reacției puterilor occidentale. Marea Britanie și Franța, adoptând o politică de appeasement (împăciuire), nu au intervenit, ceea ce l-a încurajat pe Hitler să continue politica sa agresivă, ducând în cele din urmă la izbucnirea Al Doilea Război Mondial.
1961: A fost lansată prima stație interplanetară automată în direcția Planetei Venus: Venus – 1.
Venera 1 cântărea aproximativ 643 kg și avea un design cilindric, fiind echipată cu panouri solare, antene direcționale, senzori de temperatură și un magnetometru pentru a studia mediul interplanetar. Scopurile misiunii erau:
Studii asupra vântului solar și radiațiilor cosmice,
Observarea mediului interplanetar dintre Pământ și Venus,
Fotografierea și analiza atmosferei venusiene.
Desfășurarea misiunii
Venera 1 a fost lansată cu succes de la cosmodromul Baikonur la bordul unei rachete Molniya și a devenit prima sondă spațială care a trecut pe lângă Venus. A fost și primul obiect artificial care a atins viteza de eliberare necesară pentru a părăsi orbita terestră și a se deplasa în spațiul interplanetar.
Din păcate, după trei zile de zbor și după ce a parcurs aproximativ 2 milioane de kilometri, contactul cu sonda s-a pierdut din cauza unei defecțiuni la sistemul de comunicații. Estimările ulterioare arată că pe 19 mai 1961, Venera 1 a trecut la o distanță de aproximativ 100.000 km de Venus, dar nu a mai putut transmite date către Pământ.
Deși nu și-a îndeplinit toate obiectivele, Venera 1 a fost un experiment reușit, oferind date importante despre vântul solar și deschizând calea pentru viitoarele misiuni sovietice spre Venus. Programul Venera a continuat și a culminat în anii ’70 și ’80 cu sonde care au reușit să aterizeze pe suprafața planetei, oferind primele imagini și măsurători directe din atmosfera sa densă și toxică.
Lansarea lui Venera 1 a reprezentat un moment istoric, demonstrând că omenirea putea trimite nave spațiale dincolo de orbita Pământului și inaugurând era explorării interplanetare.
1968 – Masacrul de laPhong Nhị și Phong Nhất .
Războiul din Vietnam a fost marcat de conflicte între Vietnamul de Sud, susținut de Statele Unite și alte țări aliate, și Viet Cong (forțele comuniste sud-vietnameze) și armata Vietnameză a Nordului, susținută de Uniunea Sovietică și China. În ianuarie 1968, Ofensiva Tet, o serie de atacuri masive ale armatei nord-vietnameze și ale Viet Cong, a început să răvășească Sudul Vietnamului. Aceasta a fost o încercare de a răsturna guvernul din Saigon și de a destabiliza regimul susținut de Statele Unite.
În timpul acestei ofensive, unități ale armatei americane și a aliaților acesteia au reacționat cu represalii violente împotriva civililor, iar în satele Phong Nhị și Phong Nhất au avut loc atrocități de proporții. Aceste două sate, situate în zona rurală din provincia Quảng Ngãi, au fost atacate de trupele sud-coreene, care au acuzat localnicii că ar fi sprijinit Viet Cong. În realitate, majoritatea victimelor au fost civili nevinovați, inclusiv femei și copii.
În Masacrul de la Phong Nhị și Phong Nhất, aproximativ 300 de oameni au fost uciși, iar satele au fost distruse. Mărturiile supraviețuitorilor vorbesc despre atacuri brutale, cu oameni executați sumar, femei violate și copii omorâți. Aceste evenimente au fost similare cu alte masacre comise de forțele sud-coreene și de trupele americane în timpul războiului, dar în acest caz, atacul a fost o represalie directă la ofensivele comuniste, care aveau scopul de a slăbi moralul și de a răspunde cu violență populației considerate susținătoare ale inamicilor.
Masacrul de la Phong Nhị și Phong Nhất a fost un exemplu trist al brutalității și al atrocităților comise în timpul Războiului din Vietnam. Deși aceste masacre nu au fost la fel de celebre ca Masacrul de la My Lai (care a avut loc în același an), ele au contribuit la creșterea tensiunilor și a conștiinței internaționale cu privire la impactul războiului asupra civililor. A fost o dovadă a războiului total, în care victoriile și pierderile nu erau doar câștigate pe câmpurile de luptă, dar și asupra vieților celor nevinovați.
1996: Yasser Arafat a depus jurământul în calitate de prim președinte ales (20 ianuarie 1996) al Autorității Naționale Palestiniene.
În urma acordurilor de la Oslo, semnate în 1993, între Israel și Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP), a fost înființată Autoritatea Națională Palestiniană, care avea scopul de a administra zonele autonome din Cisiordania și Fâșia Gaza. Acordurile de la Oslo au fost un punct de cotitură în conflictul israeliano-palestinian, oferind palestinienilor un anumit grad de autodeterminare și deschizând calea pentru negocieri de pace.
În această perioadă, Yasser Arafat a fost figura centrală a mișcării palestiniene și președintele OEP, iar în cadrul primei runde de alegeri democratice din 1996, Arafat a fost ales președinte al ANP. Alegerile au fost organizate sub supravegherea internațională, iar Arafat a obținut aproape 90% din voturi, un rezultat care a consolidat autoritatea sa politică și statutul de lider al palestinienilor.
Jurământul depus de Arafat a marcat începutul unui mandat în care acesta a fost responsabil pentru guvernarea teritoriilor palestiniene și pentru implementarea politicilor de reconciliere și de construire a unui stat palestinian viabil. Cu toate acestea, mandatul său a fost marcat de dificultăți semnificative, inclusiv conflictele interne palestiniene, presiunile externe din partea Israelului și dificultățile în realizarea unui acord de pace permanent.
Arafat a continuat să joace un rol important în procesul de pace israelo-palestinian și în relațiile internaționale ale Palestinei. În 1994, el a primit Premiul Nobel pentru Pace, împreună cu Shimon Peres și Yitzhak Rabin, în semn de recunoaștere pentru eforturile de negociere a păcii prin Acordurile de la Oslo. Totuși, în ciuda acestui succes și a rolului său semnificativ în lupta pentru autodeterminare, Arafat a fost și o figură controversată, cu critici legate de conducerea sa autoritară și de eșecul de a adresa toate provocările interne și externe ale națiunii palestiniene.
2001 – Nava spațială NEAR Shoemaker aterizează în regiunea „ șaua ” 433 Eros , devenind prima navă spațială care aterizează pe un asteroid.
NEAR Shoemaker (Near Earth Asteroid Rendezvous – Shoemaker) a fost o misiune a NASA, lansată pe 20 februarie 1996, cu scopul de a studia asteroidul 433 Eros, unul dintre cei mai mari asteroizi din apropierea Pământului. Navele anterioare au studiat asteroizi din depărtare, dar misiunea NEAR Shoemaker a fost prima care a avut ca obiectiv o aterizare directă și explorarea fizică a unui asteroid.
După o călătorie de aproape cinci ani, NEAR Shoemaker a ajuns în apropierea asteroidului Eros pe 14 februarie 2000, la aproximativ 200 de kilometri distanță de acesta. Sonda a petrecut aproape un an efectuând observații detaliate ale asteroidului, cartografându-l și colectând date despre compoziția sa, gravitația și topografia sa.
Aterizarea a avut loc pe 12 februarie 2001, când sonda a ajuns pe suprafața asteroidului, la o viteză de aproximativ 1,5 metri pe secundă. Deși nu a fost o aterizare cu un modul de pe care echipamentele ar fi putut să preleveze mostre, NEAR Shoemaker a reușit să studieze asteroidul în detaliu. După aterizare, misiunea a continuat să transmită date, iar sondele au fost folosite pentru a analiza mai multe caracteristici ale asteroidului, inclusiv tipul de roci și structura sa.
Misiunea a avut o importanță majoră pentru știința planetară, oferind date esențiale despre componența și structura asteroidului Eros, precum și despre procesele care au avut loc pe parcursul formării sistemului solar. Descoperirile au contribuit la înțelegerea mai largă a asteroidului și a rolului acestora în evoluția planetei noastre și a altor corpuri din sistemul solar. Totodată, succesul acestei misiuni a demonstrat capabilitățile NASA în explorarea spațiului profund și a deschis calea pentru misiuni viitoare de aterizare și explorare a altor asteroizi, un obiectiv esențial pentru planurile de explorare a resurselor spațiale și al protecției planetei de posibile coliziuni cu obiecte din spațiu.
2002: La tribunalul de la Haga, începe procesul fostului președinte al Iugoslaviei Slobodan Milošević. Acesta va muri în 2006 înainte de terminarea procesului.
Slobodan Milošević a fost considerat arhitectul principal al războaielor din Bosnia și Herțegovina, Croația și Kosovo, care au urmat destrămării Iugoslaviei. În timpul acestor conflicte, au avut loc masacre, deportări, violuri și alte atrocități, în special împotriva etnicilor croați, musulmani bosniaci și albanezi din Kosovo. Milošević a fost acuzat de organizarea și implementarea unei politici de „curățire etnică”, care a avut drept scop consolidarea unui stat sârbi și controlul teritorial asupra regiunilor din fosta Iugoslavie.
Milošević a fost arestat în aprilie 2001 și predat Tribunalului de la Haga, unde i s-au adus mai multe acuzații. Printre ele se numărau:
Genocidul în Bosnia, în special în masacrul de la Srebrenica, în care peste 8.000 de bărbați musulmani au fost uciși de trupele sârbe,
Crime de război în Croația și Kosovo, inclusiv bombardamente asupra populației civile și atacuri asupra refugiaților.
Procesul lui Milošević a fost văzut ca o oportunitate de a adresa responsabilitatea liderilor politici și militari pentru atrocitățile comise în timpul războaielor din Iugoslavia. A fost un moment simbolic pentru justiția internațională și un pas important în lupta împotriva impunității liderilor de stat.
Cu toate acestea, procesul nu a ajuns la o finalizare. Slobodan Milošević a murit pe 11 martie 2006, înainte ca verdictul să fie dat, în timpul procesului său, într-o celulă din închisoarea Tribunalului de la Haga. Cauza morții a fost raportată ca fiind un atac cardiac, însă există controverse legate de starea sa de sănătate și de tratamentele medicale primite în timpul detenției. Moartea sa a împiedicat încheierea procesului și a lăsat multe întrebări nerezolvate despre responsabilitatea sa pentru atrocitățile din fostul spațiu iugoslav.
