425 – Universitatea din Constantinopol este fondată de împăratul Teodosie al II-lea la îndemnul soției sale Aelia Eudocia
În secolul al V-lea, Imperiul Roman de Răsărit trecea printr-o perioadă de consolidare, iar Constantinopolul devenea tot mai mult un centru politic, economic și cultural. Educația superioară nu era însă la nivelul celei din Occident, unde instituții precum școlile din Roma sau Alexandria aveau o tradiție mai îndelungată. Prin urmare, fondarea unei universități în capitala estică a imperiului era necesară pentru a forma viitorii funcționari, juriști și cărturari ai imperiului.
Noua instituție de învățământ, cunoscută și sub numele de „Pandidakterion”, oferea cursuri de drept, filozofie, gramatică, retorică, matematică și medicină. Se preda atât în latină, limba tradițională a administrației romane, cât și în greacă, limba predominantă în partea răsăriteană a imperiului. Astfel, universitatea a devenit un pilon al tranziției culturale de la tradițiile romane la cele greco-bizantine.
Profesorii erau plătiți de stat, un lucru rar în acea vreme, ceea ce demonstra importanța pe care împăratul o acorda educației. În plus, această universitate a avut un rol esențial în păstrarea și transmiterea cunoștințelor clasice, contribuind la supraviețuirea unor opere filozofice și științifice care, altfel, s-ar fi pierdut în Evul Mediu european.
1470: Ștefan cel Mare atacă și incendiază orașul Brăila în încercarea sa de a scoate de sub influența otomană Țara Romanească și de a-l îndepărta pe Radu cel Frumos de la tron.
În a doua jumătate a secolului al XV-lea, Imperiul Otoman își extinsese controlul asupra Balcanilor și a încercat să transforme Țara Românească într-un stat vasal. Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Țepeș, fusese impus ca domn de otomani, acceptând să plătească tribut și să urmeze politica impusă de sultan.
Pentru Ștefan cel Mare, aceasta era o amenințare directă. În mod tradițional, Moldova și Țara Românească trebuiau să colaboreze pentru a rezista expansiunii otomane, însă dependența lui Radu de turci îl transforma într-un inamic al lui Ștefan. Astfel, domnul Moldovei a decis să intervină direct pentru a destabiliza domnia rivalului său.
În iarna anului 1470, Ștefan cel Mare a trecut Dunărea și a atacat Brăila, un important centru comercial al Țării Românești. Orașul avea o poziție strategică și servea drept punct de aprovizionare pentru otomani, fiind totodată unul dintre cele mai prospere târguri de la Dunăre. Armata moldoveană a devastat așezarea, incendiind casele și magazinele comercianților, cu scopul de a slăbi economia Țării Românești și de a diminua controlul otoman asupra regiunii.
Această ofensivă a fost un mesaj clar pentru Radu cel Frumos și pentru otomani: Moldova nu accepta dominația turcească asupra Țării Românești. Totodată, atacul a avut un efect psihologic important, demonstrând că Ștefan era capabil să lovească direct în teritoriul controlat de otomani.
Deși Brăila a fost distrusă temporar, Radu cel Frumos a rămas pe tronul Țării Românești încă câțiva ani, susținut de otomani. Totuși, atacul din 1470 a fost un preludiu al conflictelor viitoare. În 1473, Ștefan cel Mare a continuat războiul împotriva lui Radu, iar în 1475 și 1476 a avut loc celebrul său conflict cu otomanii, culminând cu victoria de la Vaslui și înfrângerea de la Valea Albă.
În cele din urmă, Radu cel Frumos a fost detronat în 1475, iar Ștefan a reușit să impună un domn mai favorabil intereselor sale în Țara Românească. Atacul asupra Brăilei a demonstrat clar că Moldova nu era dispusă să se supună sultanului și că Ștefan cel Mare era unul dintre cei mai redutabili oponenți ai Imperiului Otoman din această perioadă.
1477: Cu o bulă papală Papa Sixt al IV-lea a aprobat înființarea unei universități în Uppsala, Suedia. Este cea mai veche universitate existentă din Scandinavia.
La sfârșitul secolului al XV-lea, Suedia făcea parte din Uniunea de la Kalmar, o alianță politică între regatele nordice sub conducerea Danemarcei. Deși era o perioadă de instabilitate, cu conflicte interne și externe, Suedia începea să-și consolideze structurile statale, iar dezvoltarea educației era esențială pentru acest proces.
Înainte de înființarea universității, suedezii care doreau studii superioare trebuiau să călătorească la universități din Europa, precum cele din Paris, Praga sau Köln. Crearea unei instituții proprii era o necesitate pentru a forma clerici, juriști și funcționari de stat, esențiali pentru dezvoltarea regatului.
Principalul susținător al înființării universității a fost arhiepiscopul Jakob Ulfsson, care a cerut sprijinul papei Sixt al IV-lea. În 1477, papa a emis bula prin care se autoriza înființarea universității, după modelul Universității din Bologna, una dintre cele mai prestigioase instituții academice ale vremii.
Universitatea oferea inițial cursuri în teologie, drept, medicină și filosofie, discipline fundamentale pentru societatea medievală. Limbile de predare erau latina și suedeza, iar instituția era strâns legată de Biserica Catolică, care avea un rol dominant în educație.
Deși Universitatea din Uppsala a traversat perioade dificile, mai ales în timpul Reformei Protestante, a reușit să se mențină și să devină un centru academic de prestigiu. În secolele următoare, a jucat un rol esențial în dezvoltarea științelor, formând personalități marcante precum Carl Linnaeus, fondatorul taxonomiei moderne, și Anders Celsius, creatorul scalei de temperatură Celsius.
Astăzi, Universitatea din Uppsala este una dintre cele mai respectate instituții de învățământ superior din lume, având o tradiție neîntreruptă de peste 500 de ani. Fondarea sa a fost un moment-cheie în istoria educației scandinave, deschizând calea pentru alte universități din regiune și contribuind la dezvoltarea cunoașterii și culturii în Europa de Nord.
1844: Republica Dominicană își câștigă independența față de Haiti.
La începutul secolului al XIX-lea, insula Hispaniola era divizată între două entități: partea de vest, Haiti, devenită independentă în 1804 sub conducerea foștilor sclavi răsculați, și partea de est, cunoscută atunci ca Santo Domingo, care fusese sub control spaniol până în 1821.
În 1822, Haiti, condus de Jean-Pierre Boyer, a invadat partea estică a insulei, unificând întreaga Hispaniola sub un singur guvern. Deși acest act a eliminat sclavia și a introdus unele reforme economice, dominația haitiană a fost percepută de mulți dominicani ca o ocupație străină. Guvernarea haitiană a fost marcată de politici autoritare, impozite grele și restricții comerciale, ceea ce a generat nemulțumiri în rândul populației din est.
În anii 1830, un grup de patrioți dominicani, cunoscut sub numele de La Trinitaria, a început să planifice separarea de Haiti. Această organizație secretă, fondată de Juan Pablo Duarte împreună cu Francisco del Rosario Sánchez și Matías Ramón Mella, avea ca scop crearea unui stat independent dominican.
Pe 27 februarie 1844, conspiratorii au declanșat revolta la Puerta del Conde, în capitala Santo Domingo. Matías Ramón Mella a tras celebrul Trabucazo de la Independencia (focul de avertizare al independenței), iar Francisco del Rosario Sánchez a ridicat steagul Republicii Dominicane. Forțele haitiene au fost rapid alungate, iar noul stat și-a declarat independența.
După proclamarea independenței, Haiti a încercat în mai multe rânduri să recucerească partea estică a insulei, însă dominicanii au rezistat cu succes. Totuși, Republica Dominicană a avut dificultăți în consolidarea suveranității, alternând între regimuri republicane și tentative de protecție externă, inclusiv o scurtă anexare de către Spania între 1861 și 1865.
Astăzi, 27 februarie este sărbătorită ca Ziua Independenței în Republica Dominicană, marcând începutul unei națiuni distincte, cu o identitate proprie, separată de trecutul său colonial și de influența haitiană.
1932: Revista Nature a publicat un articol de James Chadwick prin care se descrie existența neutronului.
La începutul secolului al XX-lea, modelul atomic era încă incomplet. Protonul fusese descoperit în 1917 de Ernest Rutherford, iar electronul era deja cunoscut din 1897 datorită experimentelor lui J.J. Thomson. Totuși, masa atomului nu putea fi explicată doar prin protoni și electroni. Se știa că nucleul atomic conține o masă mai mare decât ar fi justificată doar de protoni, ceea ce sugera existența unei particule suplimentare.
În anii 1920, fizicienii suspectau că trebuie să existe o particulă neutră în nucleu, dar nimeni nu reușise să o detecteze direct. Rutherford sugerase existența acestei particule încă din 1920, însă dovezile experimentale lipseau.
În 1932, James Chadwick, un fizician britanic care lucra la Laboratorul Cavendish din Cambridge, a realizat un experiment crucial. El a bombardat beriliul cu particule alfa (nuclee de heliu) emise de poloniu și a observat o radiație necunoscută care putea să elibereze protoni din alte materiale. Această radiație nu era explicabilă prin fotoni (raze gamma), ceea ce l-a condus la concluzia că era vorba de o particulă fără sarcină electrică, dar cu o masă aproximativ egală cu cea a protonului.
Pe 17 februarie 1932, Chadwick a trimis o scurtă lucrare la revista Nature, care a fost publicată rapid, confirmând existența neutronului.
Descoperirea neutronului a avut un impact uriaș asupra fizicii nucleare și a deschis calea către înțelegerea reacțiilor nucleare. Deoarece neutronii nu au sarcină electrică, ei pot pătrunde ușor în nucleele atomice, facilitând reacțiile de fisiune nucleară. Această proprietate a stat la baza dezvoltării reactoarelor nucleare și a bombei atomice în anii următori.
Pentru această descoperire, James Chadwick a primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1935, iar munca sa a schimbat definitiv cursul științei și tehnologiei moderne.
1933: Clădirea Reichstag-ului german din Berlin a fost distrusă într-un incendiu, moment-cheie în preluarea puterii de către naziști în Germania.
În acea perioadă, Germania era într-o situație politică instabilă, marcată de criza economică mondială și de tensiuni sociale. Partidul Nazist, condus de Adolf Hitler, câștiga tot mai multă influență, dar încă nu obținuse controlul total asupra guvernului. În alegerile din 1932, Hitler și partidul său nu reușiseră să câștige majoritatea absolută în Reichstag, ceea ce le limita puterea politică.
În ianuarie 1933, Hitler a fost numit cancelar al Germaniei, iar în februarie, la scurt timp după ce a preluat conducerea, a avut loc incendiul care va schimba definitiv cursul evenimentelor.
Clădirea Reichstag-ului a fost cuprinsă de flăcări într-o noapte de iarnă, iar cauza incendiului a fost rapid un subiect de controverse. Un tânăr olandez, Marinus van der Lubbe, a fost prins la fața locului și arestat, fiind acuzat că ar fi incendiat clădirea ca parte a unei conspirații comuniste.
Hitler și susținătorii săi din Partidul Nazist au folosit acest incendiu ca pretext pentru a declanșa o campanie de represiune împotriva comuniștilor și a altor grupuri politice de stânga, pe care le considerau amenințări pentru regimul lor.
La doar câteva zile după incendiu, pe 28 februarie 1933, Hitler a obținut de la președintele Paul von Hindenburg un decret care suspenda drepturile civile fundamentale, inclusiv libertatea de exprimare și de asociere, sub pretextul combaterii unei presupuse amenințări comuniste. Acest decret a fost esențial pentru instaurarea unui regim autoritar, permițând nazismului să reprime orice opoziție politică.
În plus, incendiul a fost folosit ca un instrument de propagandă, justificând măsurile dure și creând o atmosferă de teamă și instabilitate. Acesta a fost un pas important în consolidarea dictaturii naziste, iar în urma acestui incident, Hitler și partidul său au reușit să impună controlul total asupra guvernului german.
Deși există teorii că incendiul ar fi fost provocat de naziști înșiși pentru a-și justifica măsurile de represiune, acest aspect rămâne o sursă de dezbatere istorică. Cert este că incendiul Reichstagului a marcat începutul unei perioade de teroare politică și a contribuit semnificativ la ascensiunea regimului nazist, care avea să adâncească prăpastia între Germania și restul lumii, ducând la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial și la tragedii umanitare fără precedent.
1940: Biochimiștii americani Martin Kamen și Sam Ruben descoperă izotopul carbon-14.
Înainte de descoperirea carbonului-14, cercetătorii știau deja că carbonul este un element esențial în viața de pe Pământ, fiind componentul principal al tuturor organismelor vii. Carbonul era cunoscut pentru faptul că există sub două forme stabile: carbonul-12 (¹²C) și carbonul-13 (¹³C). Totuși, în natură există și o formă radioactivă a carbonului, care a fost greu de identificat.
În acest context, Kamen și Ruben au reușit, în 1940, să izoleze izotopul de carbon-14, demonstrând că acest izotop are o structură nucleară diferită față de formele stabile ale carbonului. Carbonul-14 este produs în atmosferă prin interacțiunea radiațiilor cosmice cu azotul din atmosferă, iar o parte din acest carbon ajunge în plante și animale, fiind încorporat în materia organică.
Descoperirea carbonului-14 a fost revoluționară din două motive majore. În primul rând, carbonul-14 a fost folosit pentru a înțelege mai bine procesele biologice și chimice care au loc în organismele vii, contribuind la dezvoltarea unor domenii precum biochimia și fiziologia.
În al doilea rând, cea mai notabilă aplicație a fost în dezvoltarea metodei de datări radiocarbon, care permite determinarea vârstei obiectelor organice (cum ar fi fosilele, oasele, lemnul și materialele arheologice) pe baza cantității de carbon-14 rămas în ele. Deoarece carbonul-14 se descompune într-un ritm constant, măsurarea proporției dintre carbonul-14 și formele stabile ale carbonului dintr-un obiect poate oferi o estimare a vârstei acestuia.
Această metodă a revoluționat domeniul arheologiei, paleontologiei și istoriei, oferind cercetătorilor un instrument de datăre precis și accesibil, care a ajutat la rezolvarea multor mistere istorice și științifice.
Descoperirea carbonului-14 a avut un impact profund asupra științei moderne. În 1960, Willard Libby, un chimist american, a fost distins cu Premiul Nobel pentru Chimie pentru aplicarea tehnicii de datăre cu ajutorul carbonului-14. Această metodă continuă să fie utilizată pe scară largă astăzi, având aplicații nu doar în științele naturii, ci și în analiza schimbărilor climatice, în datarea materialelor antice și chiar în studiile de mediu.
1951: În SUA intră în vigoare al 22-lea Amendament al Constituției Statelor Unite care limitează termenul prezidențial la un maxim de două mandate.
În perioada interbelică și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Franklin D. Roosevelt a fost ales pentru patru mandate consecutive (1933-1945), fiind singurul președinte american care a deținut această funcție pe o perioadă mai lungă de două mandate. Alegerea sa pentru un al patrulea mandat în 1944 a stârnit îngrijorări cu privire la posibila concentrarea prea mare a puterii în mâinile unui singur individ, mai ales într-un sistem democratic bazat pe separația puterilor.
După moartea sa în aprilie 1945, unii politicieni și cetățeni americani au considerat necesar să se impună o limitare a numărului de mandate prezidențiale, pentru a preveni posibilitatea ca un președinte să rămână prea mult timp în funcție și să pună în pericol principiile democratice fundamentale.
Al 22-lea Amendament interzicea unui președinte al Statelor Unite să fie ales pentru mai mult de două mandate de patru ani. În plus, amendamentul stipula că nimeni nu poate servi mai mult de zece ani ca președinte. Această limitare includea și situațiile în care președintele preia funcția din cauza decesului, demisiei sau incapacității predecesorului său. Dacă un vicepreședinte sau un alt oficial preia funcția de președinte pe o perioadă mai scurtă de doi ani, aceștia aveau dreptul să candideze pentru încă două mandate complete.
1964: Guvernul italian anunță că acceptă sugestii cu privire la modul de a salva de la prăbușire renumitul Turn înclinat din Pisa.
Turnul Înclinat din Pisa a fost construit între 1173 și 1372 ca clopotniță pentru Catedrala din Pisa, situată în Piazza dei Miracoli. De-a lungul decadelor, turnul a început să se încline treptat din cauza unei fundații prea puțin adânci și a unui sol instabil. Până în mijlocul secolului XX, înclinația turnului ajunsese la aproximativ 5 metri, ceea ce a generat îngrijorări serioase cu privire la riscul de prăbușire.
În anii 1960, numărul vizitatorilor Turnului din Pisa creștea semnificativ, iar această atracție turistică devenea din ce în ce mai importantă pentru economia regiunii. Cu toate acestea, stabilitatea turnului era o problemă crucială, iar autoritățile italiene au început să caute soluții pentru prevenirea colapsului. În 1964, guvernul italian a cerut ajutorul experților din întreaga lume pentru a găsi o metodă eficientă de a salva monumentul.
După anunțul din 1964, au fost organizate mai multe cercetări și studii de către ingineri, arhitecți și experți în conservarea patrimoniului. În 1990, autoritățile italiene au fost nevoite să închidă turnul pentru siguranța vizitatorilor, deoarece înclinația ajunsese la 5,5 grade, iar riscul prăbușirii era ridicat. Între 1990 și 2001, s-au desfășurat lucrări de consolidare care au inclus stabilizarea fundației și reducerea unghiului de înclinare.
Una dintre cele mai eficiente soluții a fost utilizarea unui sistem de cabluri și contragreutăți, care au ajutat la reducerea înclinației turnului și la asigurarea stabilității acestuia pe termen lung. De asemenea, a fost introdusă o tehnică inovatoare de extracție a apei din solul din jurul fundației pentru a preveni alte deplasări.
După ani de muncă intensă, în 2001, Turnul Înclinat din Pisa a fost redeschis publicului, cu o înclinație redusă la aproximativ 3,97 grade. Intervențiile de conservare și stabilizare au asigurat nu doar siguranța turnului, dar și integritatea sa arhitecturală, iar în 2007, UNESCO a declarat Turnul din Pisa drept Patrimoniu Mondial al Umanității.
1988: Pogromul Sumgait – Comunitatea armeană din Sumgait, Azerbaidjan este vizată de un pogrom violent.
În perioada finalului anilor 1980, Uniunea Sovietică se afla într-o perioadă de schimbări sociale și politice semnificative, cunoscută sub numele de glasnost (deschidere) și perestroika (restructurare), sub conducerea lui Mihail Gorbaciov. Aceste reforme au dus la o relaxare a restricțiilor asupra libertății de exprimare, dar și la o intensificare a tensiunilor naționaliste în diverse republici sovietice.
În acel context, conflictul din Nagorno-Karabah, o regiune etnic armenă din Azerbaidjan, a escaladat rapid. În 1988, în urma unor proteste și revendicări ale armenilor din Nagorno-Karabah pentru unirea cu Armenia, au început violențe și atacuri în mai multe orașe din Azerbaidjan, inclusiv în Sumgait.
În noaptea de 27-28 februarie 1988, pogromul de la Sumgait a început cu atacuri violente împotriva armenilor care trăiau în acest oraș. Mii de oameni au fost vizați, iar casele și proprietățile lor au fost distruse, iar mulți dintre ei au fost bătuți, mutilați sau uciși. Victimele au fost agresate brutal, iar atacurile au fost caracterizate prin un comportament sălbatic, incluzând violuri, incendieri și distrugerea de bunuri.
Pogromul de la Sumgait a avut consecințe devastatoare pentru relațiile între armenii și azeri din cadrul Uniunii Sovietice. Evenimentul a agravat tensiunile interetnice și a intensificat conflictul din Nagorno-Karabah, care a evoluat ulterior într-un război deschis între Armenia și Azerbaidjan în anii 1990. În plus, pogromul a avut un impact semnificativ asupra vieții comunității armene din Azerbaidjan, majoritatea armenilor fiind nevoiți să părăsească orașul și să se refugieze în alte părți ale Uniunii Sovietice sau în Armenia.
Războiul din Nagorno-Karabah, care a început în 1988 și a durat până în 1994, a dus la pierderi mari de vieți omenești și la migrarea forțată a zeci de mii de oameni din ambele tabere, iar tensiunile interetnice dintre armenii și azerii din Caucazul de Sud au continuat să persiste.
1991: Războiul din Golf: Președintele american George Bush anunță „Kuwaitul este eliberat.”
În august 1990, Irak, condus de dictatorul Saddam Hussein, a invadat Kuwaitul, un stat mic, dar bogat în resurse petroliere din Golful Persic. Invazia a fost justificată de Saddam Hussein prin acuzațiile că Kuwaitul „fura” petrol irakian prin metode de foraj orizontal și că ar fi susținut o scădere a prețului petrolului, afectând astfel economia irakiană. De asemenea, Saddam Hussein dorea să extindă influența Irakului asupra regiunii.
Invazia Irakului a fost condamnată pe scară largă la nivel internațional. Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a impus sancțiuni economice dure Irakului și a autorizat utilizarea forței pentru a restabili suveranitatea Kuwaitului. În septembrie 1990, o coaliție largă de națiuni, condusă de Statele Unite, a fost formată pentru a răspunde agresiunii irakiene.
În 16 ianuarie 1991, coaliția a început o campanie aeriană intensă împotriva Irakului și a forțelor sale din Kuwait, care a durat aproximativ șase săptămâni. Atacurile aeriene și bombardamentele au vizat infrastructura militară irakiană, precum și forțele de apărare irakiene din Kuwait. La 24 februarie 1991, coaliția a lansat o ofensivă terestră rapidă și eficientă, care a dus la retragerea rapidă a forțelor irakiene din Kuwait.
Războiul din Golf s-a caracterizat printr-o superioritate tehnologicică și militară a coaliției internaționale, în special a forțelor americane, care au folosit arme moderne și strategii inovative. În ciuda unui număr mare de victime, inclusiv civili, campania militară a fost una relativ scurtă și a avut un succes răsunător.
La 28 februarie 1991, președintele George H.W. Bush a anunțat că „Kuwaitul este eliberat”, semnificând încheierea succesului coaliției și restaurarea suveranității statului kuweitian. Irak a fost forțat să se retragă din Kuwait, iar regimul lui Saddam Hussein a rămas în continuare la putere în Irak, în ciuda presiunilor internaționale și a unor revolte interne care au avut loc în timpul războiului.
Deși Războiul din Golf a fost un succes militar remarcabil pentru coaliția internațională, implicațiile geopolitice ale acestuia au fost complexe. Războiul a întărit influența Statelor Unite în regiune și a dus la o reconfigurare a relațiilor internaționale, în special în ceea ce privește politica în Orientul Mijlociu. În plus, intervenția a lăsat în urmă o serie de conflicte nerezolvate și tensiuni care aveau să aibă un impact asupra evenimentelor ulterioare din Irak și din întreaga regiune.
2002: Arderea trenului Godhra : O gloată musulmană incendiază un tren care se întorcea din Ayodhya , ucigând 59 de pelerini hinduși.
Tragedia de la Godhra a avut loc pe fundalul unui climat tensionat și polarizat între comunitățile hinduse și musulmane din India. În acea perioadă, Ayodhya, un oraș cu o semnificație religioasă majoră pentru hindusi, devenise un simbol al diviziunii religioase, datorită disputei legate de locul în care fusese construit Moscheea Babri, distrusă în 1992 de mulțimi hindu. Această distrugere a dus la o serie de confruntări violente între comunități și la un sentiment de nemulțumire adânc între cele două grupuri.
Trenul care a fost incendiat călătorea din Ayodhya, fiind plin de pelerini hinduși care se întorceau de la un pelerinaj religios. Acesta a fost atacat în gara Godhra, în statul Gujarat, iar atacatorii, o gloată musulmană, au aprins un vagon cu combustibil, în care se aflau mulți dintre pelerini. Incendiul a dus la moartea a 59 de persoane, inclusiv femei și copii, și a rănit grav alte zeci de oameni.
2004: Shoko Asahara , liderul cultului japonez al apocalipsei Aum Shinrikyo , este condamnat la moarte pentru că a organizat atacul sarin de la metroul din Tokyo din 1995
Aum Shinrikyo (în traducere, „Aum Shinrikyo” înseamnă „Buda suprem” în japoneză) a fost un cult religios fondat în 1984 de Shoko Asahara, pe numele său adevărat Chizuo Matsumoto. Cultul a combinat elemente din budism, hinduism, apocalipsă și teoria conspirației, predicând sfârșitul lumii și crezând că o apocalipsă globală era iminentă. Asahara s-a autoproclamat „mesia” și a convins mii de adepți să-l urmeze, manipulându-le credințele și fricile.
Cultul a devenit din ce în ce mai controversat pe măsură ce învățăturile lui Asahara s-au transformat într-o ideologie radicală, iar organizația a început să adopte metode violente pentru a-și impune viziunea. În ciuda faptului că Aum Shinrikyo a fost inițial înființat ca o mișcare spirituală, treptat s-a transformat într-o sectă care a atras adepti din diverse colțuri ale lumii, inclusiv profesioniști și oameni educați. La vârful său, cultul a avut mii de membri, inclusiv oameni cu pregătire în domenii precum știința și tehnologia.
Pe 20 martie 1995, în timpul orelor de vârf, cinci membri ai Aum Shinrikyo au plasat pungi cu sarin, un agent neurotoxic extrem de periculos, în mai multe trenuri ale metroului din Tokyo. Pungile au fost perforate, iar vaporii de sarin s-au eliberat în aerul închis al trenurilor, afectând pasagerii. În total, 13 persoane au murit din cauza expunerii la gazul toxic, iar alte 50 au suferit vătămări grave. Aproape 1.000 de persoane au fost afectate într-o formă sau alta, iar atacul a lăsat mii de oameni traumatizați.
Atacul cu sarin a fost un act terorist planificat meticulos și un simbol al pericolelor reprezentate de sectele extremiste. Deși cultul nu a reușit să provoace o apocalipsă globală, a reușit să producă un șoc în Japonia, o națiune cunoscută pentru siguranța și ordinea sa. Răspunsul autorităților a fost rapid, iar anchetele au dus la descoperirea unei serii de atacuri și activități ilegale desfășurate de Aum Shinrikyo, inclusiv învățăturile extremiste și producerea de arme chimice.
Shoko Asahara a fost arestat în mai 1995, la scurt timp după atacul cu sarin, iar în următorii ani a fost judecat pentru rolul său central în orchestrarea atacului și în alte activități criminale ale cultului. În 2004, după aproape un deceniu de proces, Asahara a fost condamnat la moarte pentru atacul cu sarin, precum și pentru alte crime comise de adepții cultului său, inclusiv omoruri, răpiri și atacuri cu arme chimice.
De-a lungul procesului, Asahara a negat acuzațiile și a continuat să susțină că acțiunile sale erau în concordanță cu voința divină. Condamnarea sa a fost un moment simbolic, semnalând un mesaj clar împotriva extremismului religios și terorismului.
Shoko Asahara a fost executat pe 6 iulie 2018, împreună cu alți membri importanți ai cultului Aum Shinrikyo, care fuseseră condamnați la moarte.
