Există în jur, în marele oraș, puncte de aglutinare. Uneori fără patalama de la primărie, deseori fără PFA cu intrări și ieșiri pe registrul de casă. Pur si simplu, oameni care, prin existența lor, cel mai degrabă fără surle și fanfare, aduc laolaltă, alină, îndrumă, educă și cocoloșesc. Iar ieri s-a stins unul dintre ei, Dorin Imbrescu, cu „dipl” în față, cum își scria pe cărțile de vizită de demult.
Brusc, neanunțat, discret, singur. Retezat. Așa cum se duc stejarii.
62 de ani nu e o vârstă de murit. E una de înțelepciune și de revăzut ce, din toate ce-ar fi de făcut în jur, merită energie. Iar energia lui Dorin nu era pentru el, pentru că era una din rarele ființe ce nu trăiau pentru metabolizare, ci pentru a răspândi lumină în jur.
În jurul ăsta al lui crescuseră, în deceniile de când îl știam și i-am cunoscut viața, colonii de sinistrați ai intelectului, care nu se regăseau într-o societate ce calcă pe cap valorile și încearcă în dinți doar banul. Atrași atât de erudiția sa, cât și de o înțelegere socială aparte, cu policioară specială pentru neînțeleși și huliți, Dorin devenea sfătuitor, duhovnic, prieten, mentor. Lua din toate cele pe care le știa câte un fir de lumină și reușea să facă un smoc, mai ceva ca cel de salcă omorâtă de Florii, și ajuta – om religios dar și al avangardei cetățîîn, reușea să combine toate astfel încât să fie cu ceva de folos în afara lui.
Ecumenist, bun cunoscător de tipic religios, putea ține prelegeri vorbind despre o gamă largă de lucruri, de la antimise la evangheliile apocrife. Ctitor de biserică, sprijinitor al tuturor cultelor Banatului, cu ușă deschisă și la ortodocși, și la romano-catolici, și la greco-catolici, pe care îi sprijinea, cu respect pentru toți, a dus năpăstuiți la botez, a organizat simpozioane și conferințe, a pus plăci memoriale, a ajutat la comemorări și a zidit.
Unele biserici ar face sfânt dintr-un om ca Dorin, altele l-ar anatemiza. Un om de o complexitate amețitoare și covârșitoare, dar care spunea simplu, frumos și respectuos, vorbind despre părinții lui, „mămica” și „tăticul”. Și nu era nimic ipocrit în cum spunea asta – așa simțea.
Nu scriu despre Dorin pentru că a fost prietenul meu, care-mi spunea mereu că sunt o forță a naturii, ca formulă de alint, ci pentru că a fost prietenul cetății, deși cetatea deseori nici nu a știut. Și pentru că dacă nu o s-o fac, cel mai degrabă nu va rămâne public nimic despre marele așezător al celor publice, care se puteau întinde între Festivalul Folsom din Berlin la Conciliul Vatican 2.
Dorin era si un Ostap Bender, un maestru al combinațiilor ca al lui Ilf și Petrov, care nu întotdeauna ieșeau, cum voia să promoveze Carașul, și oamenii de acolo, și cultura locului, și… multe… și nu mereu avea egal în dorinșele de mai bine… De la Dorin am învățat câta cărășenească, și diferența dintre marvă și joavină. Și o mie de alte lucruri de nișă. Voia să organizeze și un concurs literar al zonei, unde m-a invitat să ajut, și trebuia să discutăm… „după Paști”.
Descoperea eroi din trecut sau personalități uitate, și reușea să strângă oameni în jurul desprăfuirii lor. S-a bucurat să-mi povestească despre ultimul eveniment organizat în Germania, și de oamenii pe care i-a adunat cu ocazia aceasta. Avea, cumva, nostalgia unei familii mari, a unui chibuț, a unui falanster în tot ce făcea. Să ne strângă, să ne adunăm, să schimbăm, idei, să ne bucurăm a fi împreună și să rodim…
Un pui de mâț pe care l-am găsit și pe care i l-am dus, demult, a primit numele de Schrodinger. Să vedeți încântare pe doamnele de la Selgros. Când mă duc și cer legitimație pe o zi, cum și acum sunt înregistrată, acolo, pe o firmă a lui Dorin pe care o botezase după mâța lui neagră, cu nume imposibil de găsit în fișier, din prima, de nu dictezi pe litere, pentru duducile de acolo…
Dorin e cel care, din ciudate pricini, m-a făcut să ajut cu traducere simultană, din maghiară în engleză, cândva, la un eveniment la Budapesta. Nu vreți să știți ce a ieșit… Și nu aș fi făcut-o pentru altcineva în afara lui Dorin…
Una din dorințele lui față de care nu l-am putut servi era să afle la cine ajunsese sângele pe care l-a donat la Revoluție. Îmi pare rău că nu am putut ajuta cu asta. Nu era de orgoliu, la el – era de bucuria că a avut sens. Acum, mai încoace, nu știu dacă ar mai fi fost lăsat să doneze, cu toate piesele pe care le avea prin corp. Pentru că, da, avea extravaganțele lui.
Un puzzle de singurătăți și entuziasme aproape copilărești, împărtășite apropiaților, Dorin trecea prin viață cu ochi pătrunzători și cumva cu o șiretenie nedisimulată în ei, doar pentru că putea să-i citească pe ceilalți, și zâmbea văzându-I când mint. Avea un sistem de frazare de patriarh catolic aflat în misiune, sau de profesor universitar ce știa că nu are egal. Era cu povești de viață care nu se spun public, pentru că ar crea revoluții, în Biserică, în politică, peste tot. Pentru că timpurile sunt, aici, încă prea strâmte ca să-l conțină…
Gânduri amestecate…
Suntem și altceva decât tresele sociale pe umeri, cu avuții, și poziții, și bani. Suntem prieteniile noastre, suntem oamenii cu care ne știm așa de bine încât putem tăcea, și e de-ajuns – asta după ce vom fi schimbat deja între noi enciclopedii. Suntem bucata de pâine împărțită, suntem felul comun pe care îl avem cu cineva pentru a extinde binele din jur.
Din când în când, balaurul îl mai învinge pe Gheorghe cel sfânt. Timișoara are, de ieri, mai puțin cu o lumină.
Drum lin, Dorin Imbrescu, prietene, suflete, Banat pe pâine, drum lin…
Ramona Băluțescu
