Diplomele și premiile sunt, pentru cei mai mulți dintre noi, motive de bucurie, și nu de puține ori vedem cabinete de medici sau birouri aparținând unor directori de la tot felul de entități tapetate cu chenarele dreptunghiulare înflorate care spun câte ceva despre meritele oamenilor. Dar, chiar de nu spunem, avem și stratigrafia noastră interioară, în care unele diplome de suflet pot trage la cântar tot așa cât un Nobel. Și pentru că în panoplia profesorului Dorel Săndesc, care e și prorector al Universității de Medicină și Farmacie din Timișoara, a poposit, spre finele anului trecut, o asemenea diplomă de suflet, care și are legătură cu evenimente medicale, doar că… mai puțin trecute în mercurialul unei fișe a postului, am discutat cu profesorul Săndesc despre locurile lui, de lângă Orăștie, de unde s-a întors ca laureat al Galei Excelenței Orăștiene 2025, ca „medic al anului”. Un medic… altfel.
– Se spune că nimeni nu e profet în satul lui. Tu cum simți chestia asta, când mergi înapoi la Orăștioara slash Orăștie?
– Culmea este că exact asta am spus acolo, când am primit acest premiu. Am spus că nimic nu e ca întoarcerea acasă…
– Fiul risipitor, puțin?
– Da, exact. Când fiul risipitor, iată, se întoarce acasă, și cu atâta mai mult cu cât contrazicem o veche învățătură, din Cărțile Sfinte, că nimeni nu e profet în satul lui. Așa și este. Și am și spus că cele mai emoționante festivități, momente de premiere, de recunoștință, rămân momentul când satul meu m-a făcut cetățean de onoare, Orăștioara de Sus, și orașul Orăștie, unde am studiat la liceu și de unde am plecat cu toți talanții cu care am fost înarmat în viață. Astea au fost momentele cele mai emoționante pentru mine. Pe de altă parte, revenind iar la miturile vechi, e vorba clar de întoarcerea acasă, și în recunoștința exprimată de cei de acasă este, evident, și mitul talantului. Eu am plecat de acolo cu mulți talanți. Copilăria mea extraordinară…
– Chiar îmi spuneai „eu sunt made in copilăria mea” într-un material.
– Exact! Copilăria mea mi-a dat foarte mulți talanți, oamenii, părinții, dascălii, prietenii din copilărie, și apoi liceul, Orăștia, mi-a dat și ea. Și e mare bucurie să te-ntorci să vezi că talanții i-ai înmulțit și că lumea apreciază. Cam asta e relația mea cu „acasă”, și să știi că tot timpul, după ce am plecat de acasă – școli, carieră – eram invidios pe cei care reușeau să-și ajute satul, locul de unde au plecat, aveau bani, sponsorizau – eram invidios!
– Când tu încă nu ajunseseși acolo.
– Da. Și-mi spuneam: ce mult mi-aș dori să pot să ajut și eu cu ceva semnificativ pe cei de acasă… Și totul s-a petrecut total diferit. Dar a evoluat extraordinar. În sensul că au început oamenii să mă caute. Oamenii aveau necazuri și aveau și ei pe Dorel al lor la Timișoara, și atunci apelau.
– Doctor mare!
– Încă nu eram așa mare!
– OK, de pe vremea de doctor mijlociu?
– Doctor începător, dar, de disperare, oamenii apelau la cine puteau. Și eu încercam să-i ajut. Nu erau telefoane mobile, nu aveam mașină…
– Mai știi cine a fost primul care a apelat la tine după ce ai venit medic în Timișoara?
– Nu-mi aduc aminte…
– Te-ntreb pentru că mi-aduc aminte că pe ulița Floranilor care dă spre casa ta, în Orăștioara, doamna care m-a dus pe-acolo și la livada ta de meri mi-a spus că „și pe soțul meu l-au operat cu ajutorul doctorului Săndesc”.
– E plină valea, acum, dar la început veneau… nu cunoșteam doctorii de aici, eram venit de la Cluj, și dacă aveau nevoie la alt spital trebuia să mă duc cu ei. Și de obicei nu veneau cu mașina, veneau cu trenul, luam un taxi și mă duceam la Spitalul Victor Babeș, mă duceam la Institutul de Boli Cardiovasculare…
– A, băgai serviciu complet?
– Păi ce să fac? Nu mă știa nimeni. Și atunci stăteam pe coridor, așteptam un doctor, mă scuzați, sunt medic secundar, că atunci nu erau rezidenți, am un consătean, vă rog să-l ajutați. Și așa reușeam să-i ajut. Era ceva! Domnul profesor Mogoșeanu, era profesorul nostru, maestrul nostru, observa că lipsesc din când în când.
– Chiar voiam să te-ntreb cum te strecurai.
– M-a chemat și mi-a zis: Dodo, mie-mi place de tine, ești băiat bun, dar totuși observ că uneori dispari pur și simplu. Nu mi se pare normal. Și atunci i-am zis: îmi pare rău domnule profesor, îmi cer iertare, n-o să se mai întâmple, uitați de ce, pentru că vin consătenii ăștia și pe urmă mă duc cu ei.
– Timișoara e oraș mare…
– Zice… tu de asta lipsești? Fii atent, eu acum când mă duc la mine în satul meu sunt un străin. Mă plimb singur pe uliță și nu mă știe nimeni. Pentru că m-am rupt de satul lor. Dacă pentru asta o faci, îți permit să o faci ori de câte ori ai nevoie. Și chiar să-mi ceri ajutorul. Momentul acela a determinat evoluția aceasta extraordinară a relației mele cu „acasă”. Pentru că n-am mai avut nici o reținere, pentru că am vorbit cu dânsul. Pentru că, în timp, am crescut și eu și mă știa lumea, a devenit foarte ușor. Sunam și se rezolva. Și oamenii au început să vină. S-a format o bandă, pur și simplu. Deja știau că „du-te și caută-l că sigur te ajută”. Și vorbeau între ei. Sunt foarte simpatici. Că prea se repetă stereotip aceeași frază. „L-am cunoscut pe tatăl dumneavoastră, ce om a fost! Și harnic, și mare jucător de călușeri!” Toți spun asta, că știu că pe Dorel îl înmoaie asta. Și așa s-a născut acest fenomen. Și m-am trezit că el contează foarte mult. Ca niște cărămizi care se adună și rezultă un edificiu. Am simțit că într-adevăr am făcut ceva important. Pentru ei e printre cele mai importante. Când m-au făcut cetățean de onoare la mine-n sat și, ulterior, și la Orăștie, cam ăsta e motivul. Nu neapărat titlurile – titluri mai obțin oamenii în cariera lor, și fac performanță, dar ceea ce e fantastic în Orăștie, și asta mi-a plăcut, întotdeauna, este un oraș de altfel cultural, și acuma capitala culturală a județului Hunedoara, și în istorie Palia de la Orăștie…
– Tu știi că prima mea editoare a fost Ileana Floran, care a avut o editură extraordinară la Orăștie.
– Da! Performanța există, dar recunoașterea asta are ceva sentimental în ea. Deci nu pentru că a obținut nu știu ce titluri, nu pentru că este șeful unei instituții, nu pentru că e membru al Academiei – nu! Nu numai pentru asta, deci are aspectul ăsta sentimental care nu mai are loc aproape deloc, cred, în marile citadele. Acolo se premiază performanța, și atât.
– Aici încă e loc de suflet, nu?
– Aici se recunoaște legătura, da. E ca un legământ.
– Da, tu ai mormintele părinților tăi la doi pași de casă, ăsta e un lucru aparte, acolo rădăcinile par să fie altfel.
– Da, sunt peste drum. Când l-am îngropat pe tata, țin minte, câinele s-a pus să urle. Când l-au pus în groapă. Toată lumea a rămas așa… s-au întors cu capul și priveau în spatele casei. Pentru că e foarte aproape. E foarte fain. E mormânt de lux, să spun așa, mă tentează și pe mine acolo.
– De fapt e o piațetă a voastră, cumva.
– Da, o piațetă, o grădină, e pădurea de salcâmi, cântă cucul, pupăza, mierla.
– De ce oamenii care ajung ca tine, mari profesori, se cam feresc de ce au în spate, de sandalele peticite de pe ulițele cu praf, și toate astea? Și tu încă ieși în costumul de călușeri? De ce fug oamenii de asta, de locurile de unde au pornit?
– Nu se poate generaliza. Sunt și din ăștia, și nu-i înțeleg.
– Adică e o rușine să pleci de undeva și să ajungi altundeva?
– Mi se pare de neînțeles.
– E o falie cognitivă, nu?
– Da, clar. Există o neîmplinire a acestor oameni. Nu poți să fii împlinit deconectându-te de rădăcini. Eu, dimpotrivă, tot discutam cu colegii mei, la liceu, începând din liceu.
– Mai aveți întâlniri?
– Da!
– La Vlaicu ai fost, nu?
– Da, la Vlaicu. Noi ținem legătura foarte mult. Eu, când m-am dus, m-am dus ca un sălbăticuț, din satul meu, la liceu. Mi se părea că-s așa de deștept. Când erau mai degrabă mai șmecheri. Dar eu eram super dopat, după o copilărie trăită într-un mediu sălbatic, și inoculat cu plăcerea de a citi, de doctorul din sat și de un prieten mai mare, și mai târziu am descoperit că citisem mai mult ca ei. Uneori semnificativ mai mult. Și ei mă apreciau. Și apoi la facultate le spuneam colegilor… măi, voi ăștia care ați crescut cumva mai standard, în cartiere din astea, în orașe, voi nu aveți energia dată de copilăria aceea. Adică eu cred că am o baterie în plus.
– Asta-i faină de titlu, cu bateria.
– Nu-i bine să concurezi cu unul care are o baterie în plus. Nu e meritul meu, dar recunosc asta și o apreciez. Gândește-te. E aproape de neînțeles să vii dintr-o zonă, să urci foarte mult, și ție să ți se pară că nu-i ok să te identifici cu ea, să pui o distanță între tine și ea. Este foarte ciudat. Toți marii creatori reflectă copilăria, toți oamenii întregi au copilăria ca și componentă esențială. Înseamnă că ceilalți au o traumă legată de asta. Nu e neapărat de acuzat, e o formă de suferință, până la urmă. Nu se poate să nu faci recurs la copilărie, mai ales dacă ai reușit să urci pe una din căile astea ale vieții.
Acolo a fost fantastic, și atâta de mulți oameni și-au exprimat dorința să vină la premiere, că au schimbat locul. Era prevăzut într-o sală obișnuită, și au făcut-o într-o sală de nunți. Cred că au fost vreo 500 de oameni. Și la fiecare categorie au găsit câte opt nominalizați. Incredibil! Câți scriitori sunt, poeți, voluntari, profesori, artiști, cântăreți de rock, de muzică populară, de bună calitate.
– Ți-e drag locul ăla – se vede după cum vorbești!
– Și la bătaie suntem campioni, se vede că ne tragem din daci – erau și campioni la tot felul de sporturi de luptă, tot felul de tipuri de karate. Am cunoscut un tânăr care a luat două titluri europene într-o lună. Chiar există acest mister al transmiterii acestei deschideri către cultură, către performanță, într-un orășel mic. Este remarcabil! Este în mod evident prezent, și te duci cu bucurie acolo. Am și zis că nu mai trebuia să-mi dați mie, că deja sincer nu prea mai am loc pe perete, dar totuși nu pot să nu mă bucur. Am meditat despre recunoaștere puțin, și despre pericolul mândriei și slavei deșarte. Este un subiect care, dacă nu te gândești la el, deja ești pierdut. Deja ai trecut linia subțire spre mândrie. Eu discut, am vorbit și cu duhovnicul meu, care e un om deosebit – care e diferența, care e limita. Și într-adevăr mi-a dat câteva răspunsuri interesante. Adică în primul rând cum zice în Proverbe, să te laude gura altuia, nu gura ta. Apoi e interesant cum te transformă facerea de bine.
I-am zis… părinte, mă duc cu caravanele astea, și pun pe Facebook – adevărul e că mă bucur și mă uit și câte like-uri am, e o problemă? La care mi-a spus că esențial este care e relația ta cu cei pe care îi ajuți. Adică după ce ai făcut actul ăsta de ajutor te uiți cumva de sus la ei, la necăjiții ăștia pe care i-ai ajutat, sau asta te-apropie. Și mi s-a părut remarcabil. Pentru că într-adevăr eu văd la toate echipele astea cu care mergem noi – ei se apropie de umanismul acelor oameni, descoperă că au un umanism pe care altfel nu-l bănuiau. Nici nu se gândeau. Sunt niște oameni marginali și gata. Și descoperă că-s mult mai aproape de noi decât credeau. Și ăsta e un lucru important. Iar pentru un om credincios esențial este când reușești ceva, să și mulțumești: Doamne, îți mulțumesc, pentru că până la urmă te bucuri de ce ai primit și ai și tu meritul tău că ai înmulțit talantul.
– Asta îmi aduce aminte de Corneanu. Care el se smerea când avea pe cineva în fața lui, se punea cumva sub el, și asta îmi aduce aminte că tu spuneai că erai medicul care la începuturi spăla pacienții și îi îndemna și pe cei din jur să învețe lecția asta.
– Da. Și nu eram așa de matur, sau înțelept, dacă vrei, ca acum. Vezi, asta vine iar din copilărie. N-a fost o analiză dar a fost ceva aproape natural să crești așa. Câteodată te și minunezi cum de-ți vin niște cuvinte… Dacă copilăria asta intensă a contat foarte mult, și legătura cu oamenii aceștia simpli mi se pare extraordinară, prietenii mei din copilărie sunt cei mai grozavi prieteni, eu am prieteni care-s alcoolici, care nu mai au dinți.
– Toți avem!
– Legătura este evidentă și pentru ei, și ei știu că atunci când mă duc la mine-n sat nu chem oficialitățile să vină – ei vin întotdeauna.
Ramona Băluțescu
