Ploaie.
Noroc că troleibuzul vine la timp.
Am observat o șmecherie cu troleibuzele astea, dacă te uiți pe aplicația aia de telefon și ajungi cu 3-4 minute înainte de ora afișată, nu trebuie să aștepți prea mult. Uneori, rar, se întâmplă ca troleibuzul să vină cu 1-2 minute mai devreme, și atunci, dacă îl vezi cum îți pleacă de sub nas, înjuri una bună în gând și mai aștepți 15-20 de minute. Alteori vine cu 2-3 minute mai târziu, alteori vine exact la ora afișată. Oricum, e destul de bine și dacă am avea și benzi dedicate transportului în comun ar fi și mai bine.
Urcăm. La ora asta este destul de aglomerat.
O doamnă se așează pe un scaun, își scoate telefonul și începe cu “Ceau dragă, ce mai faci”. Mai departe nu sunt atent și percep convorbirea ca un bla-bla-bla.
La coborâre, la celălalt capăt al liniei, îi spune celui/celei cu care a vorbit, “te pup dragă, trec eu pe la tine la servici și vorbim mai mult”.
Să nu vă închipuiți că toată povestea asta se desfășoară în șoaptă, să fii nevoit să ciulești urechile ca să auzi ce se vorbește, nici pomeneală, femeia vorbește destul de tare încât să o audă toată lumea din troleibuz, poate și călătorii din stațiile pe lângă care trecem.
De altfel, toată lumea din troleibuz, cu foarte puține excepții, este cu ochii în telefon.
Unii probabil se uită pe TikTok, îi văd că se uită la telefon și zâmbesc. Alții tot dau cu degetul pe ecran, probabil se uită pe Facebook sau cine știe ce fac. Alții ascultă muzică.
Nu neapărat la căști, unii o ascultă pe speaker, să audă toată lumea.
O doamnă în vârstă, cu o basma pe cap, ține telefonul și tot tremură cu arătătoarele de la ambele mâini pe display. Parcă ar avea Parkinson, că SMS-uri nu cred că trimite o femeie de 70-80 de ani, mai ales cu o asemenea viteză de tastare.
Mă apropii și trag cu ochiul. Ce credeți că făcea femeia aceea? Împușca niște chestii care tot țopăiau încoace și încolo pe ecran.
O doamnă se apropie de o fată de 15-16 ani care stătea pe scaunul dinspre culoar și se uita în telefon zâmbind și o roagă să-i permită să ocupe celălalt scaun, cel dinspre fereastră, care era liber.
Vita aia mică se uită la ea, dar nu răspunde, după care se uită din nou în telefon.
Un domn în vârstă se ridică și o invită pe acea femeie să se așeze.
E o problemă și asta, o mulțime de scaune, cele dinspre fereastră, sunt neocupate, pentru că pasagerii stau pe scaunul dinspre culoar.
Probabil că sunt pur și simplu nesimțiți. Sau poate că este o tară generată de acea perioadă tristă în care oamenii nu aveau voie să se apropie unii de alții la distanțe mai mici de 1 metru.
La următoarea stație pe la ușa din state urcă niște controlori. O ea și un el.
Acolo, în dreptul ușii stătea un tânăr cu un rucsac în spate.
Mare. Sper că este corect politic să spun că era mare.
Nu numai că era destul de înalt, dar avea o secțiune de cel puțin 1×0,7 metri.
Când îi vede pe controlori, care erau chiar lângă el, înainte ca aceștia să apuce să spună ceva, omul cel mare încearcă “să fugă” de ei, să se îndrepte spre mijlocul troleibuzului, unde este un fel de POS pentru bilete.
Secvența a fost antologică.
Tipul încerca să treacă, dar acolo, pe acel culoar spațiul era mai mic decât lățimea lui.
Și mai erau și pasageri acolo.
Încearcă să se întoarcă în dungă, dar în spate are rucsacul ăla, la fel de mare ca și cele cu care mergeam pe munte când eram mai tânăr, așa că tot nu reușea să treacă.
Se înghesuie, gâfâie, nu primea destul aer, săracul, gemea, dar tot nu reușea să treacă. Imaginați-vă un pește mare de tot care caută să scape dintr-o plasă cu ochiuri mai mici, cam asta mi-am imaginat în acele momente.
Ajunsese în dreptul meu, eu mi-am tras burta cât am putut, tot încercam să-i fac loc cumva, aproape că mă așezasem în brațele femeii care stătea pe scaunul din dreptul meu, dar degeaba.
La un moment dat rămăseserăm amândoi înțepeniți acolo.
Controlorii se uitau la el cu milă, nu spuneau nimic, cred că nu văd nici ei prea des o astfel de scenă. Furați de peisaj uitaseră probabil de ce au urcat.
La un moment dat, după ce tot m-am chinuit să-l ajut, învârtindu-mă cumva în jurul lui, își trăsese și doamna de pe scaun picioarele ca să îmi facă loc, tipul scapă din strânsoare și ajunge la POS-ul ăla. Își cumpără bilet și ținând triumfător hârtia aceea în mână încearcă să se întoarcă în locul de unde pornise, lângă cei doi controlori.
Toată povestea se repetă, din nou aproape că m-a împins în brațele femeii de lângă mine, din nou eram blocați, el horcăia și nu primea aer.
În acel moment femeia controloare consideră probabil că tot circul ăsta a durat destul și se răstește la el: Domnu’ cu geanta mare în spate, aveți un loc liber lângă dumneavoastră, vă rog să vă așezați, că ați blocat tot troleibuzul. Tipul se uită la ea ca o vită la poarta grajdului, dar nu se așează, așa că femeia repetă din nou: Așezați-vă pe scaunul ăla. ACUM!
În legătură cu rucsacurile alea, observ că este o modă, aproape fiecare pasager are câte un rucsac în spate. Cred că acestea ocupă jumătate din spațiul disponibil în mijloacele de transport în comun.
Aș fi tare curios ce poartă oamenii în poverile alea care de obicei sunt destul de îndesate, ce au acolo, mâncare pentru o nuntă, provizii de apă, poate o dună sau o plapumă cu pernele aferente?
În drumul pe care îl fac în fiecare dimineață, de multe ori merg și pe jos.
La acea oră în dreptul fiecărei instituții, fie că este o firmă privată, școală, instituție a statului sau altceva, văd o mulțime de oameni care stau în stradă, în fața intrării, la o țigară. Mulți din ei au în mână și cești cu cafea sau tot felul de pahare din plastic.
Înțelesesem că această măsură a fost luată pentru a reduce numărul fumătorilor.
Se pare că rezultatul este nul.
Oamenii ăia care nu mai pot fuma la locul de muncă, să stea cu țigara în colțul gurii și să tasteze sau ce fac ei acolo, acum ies cu toții în stradă să fumeze.
Iar acest lucru se reflectă asupra productivității.
Știți cât se muncește efectiv, in medie, în birourile din Europa? S-au făcut studii în acest sens.
28 de minute/zi.
Dacă oamenii ăia nu ar mai trebui să iasă în stradă la fiecare țigară, probabil timpul efectiv de muncă ar fi de 10 ori mai mare.
Poate șefii instituțiilor se vor gândi la treaba asta și vor face ceva pentru a modifica acea lege care interzice fumatul la locul de muncă. Cred că ar fi mai rentabil să le dai ajutor de șomaj nefumătorilor decât să-i obligi pe fumători să își lase treaba și să iasă în stradă pentru fiecare țigară.
La un moment dat directorul general de la întreprinderea unde lucram în urmă cu vreo 25-30 de ani mi-a cerut să ies pe hol ca să fumez.
În 30 de secunde a avut demisia mea pe masă, aveam un model salvat în Word pe care l-am folosit de zeci de ori.
Am considerat că dacă trebuie să ies pe hol pentru fiecare țigară, ținând cont că fumam cam 40-60 de țigarete/zi, nu mai am timp să fac nimic altceva.
Ca de obicei, demisia nu a fost acceptată așa că am rămas singurul angajat care avea dreptul, acordat implicit, de a fuma fără să se scoale de la biroul său.
La o intersecție două mașini se tamponează.
Instantaneu toată lumea e la ferestre.
Ăla e de vină, ba nu, ălalalt, ăsta venea de aici și celălalt care venea de dincolo a virat la stânga, uite, sunt amândouă femei deci e clar…
Discuția în legătură cu acest subiect a durat probabil mult timp după ce am coborât din acel troleibuz, probabil că pasagerii care văzuseră accidentul le-au povestit și altora care au urcat mai târziu, ăștia au povestit întâmplarea colegilor de serviciu, iar seara familiei…
În sfârșit ajung la destinație.
În fața mea, la coborâre, sunt două doamne foarte în vârstă, probabil aveau peste 80 de ani. Una în spatele celeilalte. Inițial credeam că sunt împreună.
Prima se chinuie să coboare, se întoarce ca să se prindă cu amândouă mâinile de o bară din aceea, se mișca tare greu.
Și, la un moment dat, cea din spate, enervată probabil că asta, prima, nu mai coboară odată și ține troleibuzul în loc, o împinge cu bastonul în fund!
Cred că îmi voi cumpăra o cameră și mă fac YouTuber, numai dacă vezi poți să crezi așa ceva.
Notă: Toate întâmplările descrise în textul de mai sus sunt reale.
