Mă întreb ce va rămâne după acest război al Ucrainei, peste 100 de ani, în caz că peste 100 de ani va mai fi omenire. Și, în caz că va mai fi cine să treacă prin ciur, tot, cred că nu vor rămâne discursurile revoltătoare și hilare (de te afli pe partea darnică a democrației) ale lui Putin. Și poate că tinerii studioși de atunci își vor aminti doar vag chiar și despre discursurile bine calibrate și eficiente ale lui Zelenski, și vor încerca să dea deoparte praful cibernetic, întrebându-se despre ele, așa cum se întreabă omologii lor, acum: „cum era aia cu plajele, a lui Churchill?” (“Vom merge până la capăt, vom lupta în Franţa, vom lupta pe mări şi pe oceane, vom lupta în aer cu tot mai multă încredere şi forţă, ne vom apăra Insula, oricare ar fi preţul. Vom lupta pe plaje, vom lupta pe terenurile de aterizare, vom lupta pe câmpuri şi pe străzi, vom lupta pe dealuri, nu ne vom preda niciodată.” – 4 iunie 1940) Dar sunt aproape sigură că o mână anume de imagini va rămâne.
De aș avea o casă de pariuri, nu pe ogari care fug aș miza, acum, ci aș spune, și aș păstra spusa asta, sigilat, spre viitorime, că peste 100 de ani vor mai fi știute pozele cu omul cu câinele bătrân pe umeri, și copilul ce-și salva cactusul, și mânuța băiatului de 11 ani cu numărul de telefon scris pe ea, cu care a plecat singur peste sute de mile. Și copila ce-și târa, gârbovită deja, bagajul în vama noastră, și nou-născuta de la metroul din Kiev, și podul cu jucării de la Sighet, și fetița cu căciulă gri și cu cățelușul în brațe.
Capsula timpului le va păstra. Dar nu pe rafturi prea puțin frunzărite, din păcate, ca la Yad Vashem. Ci pe tricouri, înlocuindu-l pe Che Guevarra cel-redăltuit-în-mitologii-dubioase, și în cântece ale celor ce vor veni, și în memoria aceea, și colectivă și individuală, în care un plaur rămâne mereu, constant, deși nu mai știi de unde vine și ce s-a fost legat de el, dar îți e familiar, și simți că, într-un anume fel, te definește, printre rădăcini, ca om, după ce, cândva, prima dată, ai lăcrimat la el, și l-ai adoptat să fie pentru totdeauna al tău.
Războiul are o mistică proprie, ce se formează în plină desfășurarea sa. Și, doar de ești extrem de deprins cu mișcarea mării de sargasse a istoriei, știi să pui cu mâna semințele unui astfel de moment, ce va urma. Altfel, doar trăiești – și neputința ta, și revolta, și marginile îngustului canion al sorții te duc, simplu, la un moment în care, intrând, devii, fără de voie, actor planetar, erou.
Știu că e greu de înțeles din plenul „lumii civilizate”, văd întrebările oamenilor, văd incapacitatea lor de a se pune în pielea cuiva ronțăit de malaxorul aberațiilor unui război. Dar în război există și dragoste, și se râde bine, și se cântă, și se scrie poezie, și se deschid ferestrele, uneori – chiar spre o lume hâdă, care înghite tot mai mult din ce era normalitatea ta. Pentru că oamenii au nevoie să își construiască mici normalități, ca să ajungă a doua zi. Au nevoie, mai mult ca oricând, de apropiere și de solidaritate.
Scriam cândva despre o pagină de botanică pe care o citisem, cum că violetele de Parma sunt o specie ce are nevoie să se atingă, plantă cu plantă (mișcările plantelor nu sunt o taină pentru un biolog – tropisme și nastii). Așa se întâmplă și la război, doar mai aparte, doar mai adânc, cum nu se poate mai mult. Așa se creează simbolistică, pentru că altfel te sufoci, pentru că tot ce se zeciuiește în tine, între teamă și speranță, devine preaplin, și te poate sugruma.
Avem moduri diferite de a cere ajutor și de a supraviețui. Faceți-vă o listă cu ce ați salva, repede, de ar veni apele, de s-ar porni, lângă voi, focul, de Țarului Roșu i-ar cășuna să mute granițele bolii sale, incluzându-ne și pe noi în război. Unii oameni și-ar salva mai degrabă banii, fiind nevoie de o formă de supraviețuire, alții ar pune la mai mare preț rodul minții și al inimii, și s-ar gândi la tablouri, și la pozele de familie ale celor de dinaintea lor, și la edițiile princeps ale tipăririi unor idei. Alții, poate mai puțini, s-ar gândi să trimită un mesaj despre cum a fost, despre cum am fost, despre dorurile din momentul catastrofei, despre năzuințe.
Știu că poate părea ciudat unui egoist. Dar unii oameni transced dorința stomacului lor. Unii oameni zâmbesc la Primum vivere deinde philosophari (Mai întâi să trăiești, apoi să filosofezi), pentru că știu că mereu vor rămâne lucruri mai importante decât individualii de noi. Ei sunt aceia ce se preocupă și de gesturile aparent inutile pentru supraviețuirea proprie, dar majore, pentru supraviețuire, unui grup, a ideii unui grup, a unei idei. Idee ce va intra în rândul de candidate la capsula timpului, cu panglica curgând sapiosexual de pe un umăr, cumva în analogie cu fetele de la Miss Sarajevo 1993, cu „Don’t let them kill us”, folosite de U2 și Pavarotti în clipul lor.
https://www.youtube.com/watch?v=gdczQ2LsY0I
Reascult Miss Sarajevo, gândindu-mă la timpurile de care spune Eclesiastul, din Vechiul Testament:
„Is there a time for keeping your distance
A time to turn your eyes away.
Is there a time for keeping your head down
For getting on with your day.”
Văd iar clipul. Abia acum, aproape trei decenii după, constat că, în clip, acolo unde se spune de „nume pe care le-ai găsi greu de pronunțat”, apare un prieten, în casa căruia am stat scurt, în noiembrie 94, în plin război, ofițer de presă al UN, Daljeet Bagga. N-am să găsesc niciodată greu să-i pronunț numele. I-am scris acum un mesaj. Îmi răspunde, surprins, că nu știa că apare în clip. Un clip de dicționar al evenimentelor planetare. Uneori poate nici nu știm cum devenim, și așa, parte din imaginile esențiale ale lumii. Cele care rămân. În știre, dar și în artă.
Pentru că, da, se face artă în război, cu război, pentru a opri războiul. Caut și clipul lui Muha Bend, Hare Krishna Masallah. Eram tot în timpul acelui război, într-un studiou de televiziune din Sarajevo, când s-a montat clipul ăsta. Nu mai țin minte cum am ajuns acolo, dar n-am uitat niciodată melodia. Și frigul acelor zile. Cumplit de frig, atunci.
https://www.youtube.com/watch?v=aqUc7nQd948
Am dat și de cineva din Grupul Trio, tot în zilele acelea, și am și eu, de atunci, pe undeva prin casă vestitul afiș ce reproduce logo-ul Coca Cola: Enjoy Sarajevo, Sarajevo is everywhere. Era modalitatea de a vorbi despre ce se întâmplă, atunci când nu stăteai cu arma în mână. Și a-ți trece zilele, ajutându-i și pe alții să o facă. La război nu e o înmormântare continuă. E, mult mai degrabă, supraviețuire. Și în felul ăsta, așa.
Ieri, ambasadorul Republicii Belarus în Ucraina, Igor Sokol, a părăsit țara unde fusese acreditat, și a primit, la plecare, o punguță cu 30 de arginți. Domnul Cristoiu se va întreba de unde au avut ucrainenii 30 de arginți. Dar domnul Cristoiu nu știu dacă a lucrat pe front. Îi spun eu: se găsesc. Mi-am amintit de o groază de lucruri, de ce se dă, și cum, ca DAR DE RĂZBOI, discutând joia asta cu studenții Universității de Vest Timișoara, cărora le mulțumesc că au ridicat problema dinților de aur, transformați în inel, la finalul Listei lui Schindler. Există daruri de război. Pentru că… dacă „cine salvează un om, salvează omenirea”, atunci și cine condamnă nedrept un om (sau o țară, ca pactizarea celor din Belarus cu rușii, împotriva ucrainenilor) condamnă omenirea. Ambasadorul a meritat cei 30 de arginți, de Iudă. Gestul nu a fost gratuit. A venit din frustrare. Și din dorința de a face ceva. E un lucru mic. Dar va rămâne ca imens.
Există daruri de război. Unele vor intra, poate, în acest ierbar al imaginilor care ne definesc ca oameni empatici. Altele – doar ca sunete, drept cuvinte, ca adieri. Tot joi am amintit de Zlata Filipović, fetița jurnalului din Sarajevoul în război, și de roșia primită de ziua ei. N-am văzut poze cu treaba asta. Am cumpărat cândva cartea, la Carei, și am citit-o în parcul de acolo. Iar plăntuța de roșie primită de Zlata cadou, de ziua ei, a devenit parte din viața mea, ca și cuvinte citite, și va rămâne pentru totdeauna cu mine.
Am învățat să nu plâng atâta de des cât mi-ar fi cerut sufletul, în timpul războiului, în Sarajevo. Însă îmi aduc aminte când am plâns, aparent din nimic, după război, revăzând orașul. Era un drum din căldarea orașului, aflată la musulmani, spre Grbavica, în sus, pe deal, spre cartierul sârbesc, de unde se trăgea spre noi. Era un drum pe care în ’94 și ’95 l-am văzut mereu doar cu baricade, cu șinele acelea sudate între ele, care te avertizau că e ceva groaznic pe partea cealaltă, și nu te lăsau să treci. După război am fost o singură dată acolo, în februarie 2008, însoțind un eurodeputat, la o reuniune interparlamentară EU – Bosnia Herțegovina. Și a fost emoționant pentru mine să revăd orașul, dar e un singur loc unde îmi aduc aminte că m-am pus să plâng. La acel drum ce urca spre Grbavica. Era dimineață, era soare, drumul sclipea după o ploicică, și… urca. Urca fără nimic să îl mai oprească. Era pur și simplu o panglică de asfalt ce urca un deal. Eram singură. Dacă m-ar fi văzut cineva, probabil m-ar fi considerat sărită, că lăcrimam acolo. Dar, pentru mine, exact acel drum, văzut prima dată fără baricade, însemna sfârșitul războiului. I-am povestit azi lui Dalgeet de el. El nu m-a considerat sărită. Pentru că noi vedem lucrurile astea altfel. Oamenii au nevoie de simboluri. De personificări. De mărțișoare ale unor întâmplări. Poate de aceea, în lumea occidentală, Isus Cristos, ridicat, „cu moartea pe moarte călcând”, e unul dintre simbolurile cele mai puternice. Primăvara gesturilor.
Vor exista culegeri cu caricaturile de acum, pe lângă pozele memorabile, pe lângă cântece și gesturi ale celor din Ucraina. Știm asta de la evrei – facem haz de necaz, pentru că timpul trebuie să treacă cumva. Pentru a se aștepta cumva să treacă timpul. Se poate aștepta orice. O țară mai sfântă, o zi mai puțin a mâniei și mai mult a dreptății, un tribunal internațional, un tramvai. Un tramvai, da. Pentru că un tramvai care circulă, în război, sau imediat după oprirea războiului, e semnul unității, al vieții. Ca acela din, iar, Sarajevo, pe care era vopsit: The whole world drives one aid round for Sarajevo. Au trecut aproape 30 de ani. Nu îmi știu adresa din buletin pe de rost, cu toate cifrele și detaliile. Dar asta nu uit. Așteptam uneori vagoanele acela două, să îl iau. Deși se trăgea mai abitir spre el. O maree de gesturi. Apropo – era galben, și textul era scris cu albastru.
Imaginile curg. Uneori ascund lucruri, alteori doar par că ascund – ceea ce e de evitat. Mai ales cum, azi, războiul e așa de mult și imagine imediată, sau aproape imediată. Iar noi ne pripim să judecăm. Am văzut la o persoană, pe Fb, o filmare cu Zelenski oferind un buchet de flori unei fete ce și-a apărat, cu corpul ei, fratele, și a fost împușcată. Am răspuns, povestind despre florăriile care funcționau, în ASEDIUL Sarajevo-ului, la întrebarea „de unde avea flori”, a cuiva. A înțeles. Ce nu s-a înțeles a fost posibilitatea, pe care am ridicat-o eu, ca acolo să fie două buchete de flori, dintr-o particularitate a filmării. Am devenit, brusc, trollul rușilor, și mi s-a urat să am parte de iadul ucrainenilor, ca să văd cum e la război. Și aproape nimeni nu dorea să GÂNDEASCĂ pur și simplu, să îmi analizeze argumentele de gândire critică. Abia când am pus linkul de la INTERVIUL ĂSTA, pe care îl dădusem unei colege din Republica Moldova, s-au liniștit lucrurile, cum unul dintre cei cu pietrele și-a cerut scuze, și a spus că a înțeles, finalmente, ce spun. Dar aparatul de imagine al lui Zelenski e util să fie atent – lucrurile se pot interpreta nefavorabil când montezi filmări ale mai multor camere, și se pierd secvențe.
Ucrainenii lucrează cel mai degrabă bine și la imagine, țes, poate uneori chiar fără să realizeze, atunci când se întâmplă bine, istoria care rămâne. Dar și rușii sunt amatori de imagini memorabile. Manipularea, ca și arta, are regulile ei. Și Putin o să rămână în istorie, dar nu cum vrea el, ci drept o împăietură tristă, în Loro Piana lui blindată, ridicol – un Lenin imberb și fără mausoleu. Vom discerne. Acum. Pentru cei ce vor veni. Pentru ce se va învăța la școală, dar și pentru ce se va transmite ca aproape-legendă-urbană, și va intra în hemoglobina noastră, și va dăinui. Noi, acum, suntem răspunzători pentru cernerea asta.
Gândiți imaginile războiului de acum. Judecați. Sigur că ar mai fi multe de spus, aici, pe lângă cei 30 de arginți de ieri, aruncați celui ce devenise Iudă, cum merită Iudele. De noi depinde ce rămâne în sită. Dar folosesc, cum se potrivește așa frumos, finalul cărții lui Italo Calvino, ”Orașele invizibile”, din războiul staticului cu mișcătorul, al griului cu coloratul:
”Infernul viilor nu e un lucru care va fi; dacă există unul, atunci e cel care este deja aici, infernul în care locuim în fiecare zi, pe care-l formăm stând laolaltă. Există două moduri de a nu suferi din cauza lui. Primul e la îndemâna celor mai mulţi: a accepta infernul şi a deveni parte din el, până la a nu-l mai vedea. Al doilea e riscant şi necesită atenţie şi neobosită învăţătură: a căuta şi a şti să recunoşti cine şi ce, în mijlocul infernului, nu e infern, şi a-l face să dăinuie, a-i da spaţiu”.
Ramona Băluțescu
Surse foto:
https://www.theguardian.com/world/2022/mar/08/ukraine-russia-crisis-border
Nadejda Roșcovanu
https://www.hotnews.ro/stiri-razboi_ucraina-25389758-imaginea-zilei-fetita-valiza-frontiera-dintre-ucraina-romania-sighetu-marmatiei.htm
https://www.the-sun.com/news/4776234/mom-birth-baby-daughter-putins-kyiv-blitz-ukraine/
https://indianexpress.com/article/trending/trending-globally/11-year-old-flees-ukraine-alone-with-just-a-phone-number-scribbled-on-his-hand-7806533/
Poliția de Frontieră Sighetu Marmației
https://youtu.be/AO-Xx36Lkfg
https://www.stirisuceava.net/2022/03/salvati-copiii-romania-aproape-1200-de.html
Livia Jelea
https://twitter.com/nexta_tv/status/1505120230376448004?ref_src=twsrc%5Etfw