După încă o tură de învățătură legată de salvarea de vieți în cadrul accidentelor, am discutat cu drd. Diana Mihai, strategul și dirijorul acestei acțiuni, care ne-a arătat, iar, în Piața Operei, cum intervin forțele de ordine la un accident și ce putem face ca numărul victimelor să fie cât mai mic. O acțiune care este de ț-șpe ori mai utilă deât tot felul de scălâmbăieli ce se mai întâmplă în acea piață, și care a avut, ca în fiecare an, privitori curioși și atenți, de vârste felurite.
*
– Care crezi că sunt principalii beneficiari ai acțiunilor tale care ne arată cum se salvează o viață? Am văzut duminică, în fața Operei, mulți părinți cu copii, am văzut motocicliști. Sunt vizați doar conducătorii auto?
– Încă de la prima campanie de conștientizare a populației m-am adresat tuturor participanților la trafic, indiferent de categoria de vârstă. Nu ne adresăm doar șoferilor, ci și pietonilor, bicicliștilor și motocicliștilor, mai ales că, în ultima perioadă, s-au înregistrat tot mai multe evenimente rutiere grave în care au fost implicate astfel de vehicule.
M-am bucurat însă să văd că numărul părinților care au venit cu micuții la evenimentul nostru a crescut de la an la an și că tot mai mulți conștientizează cât de important este să cunoască modul corect de a acorda primul ajutor, nu doar în caz de accidente rutiere.
Așadar, beneficiarii campaniei „Învață să salvezi o viață” sunt toți aceia care își doresc să facă un pas în față și să iasă din rândul privitorilor, pentru a păși în cel al salvatorilor. Cei care vor să fie pregătiți, dacă situația o va cere.
– Ai cumva în spate accidente pe care le-ai documentat, ca jurnalist, sau ale unor prieteni apropiați care te-au influențat în mod aparte și care ți-au dat puterea să te apuci de acțiunea aceasta?
– Desigur că inițiativa mea a pornit, în primul rând, în urma celor peste o mie de emisiuni Cronica Rutieră realizate în cariera mea de jurnalist, când, dincolo de statistici și rapoarte, le explicam telespectatorilor că este important să ne reamintim că acele cifre reprezintă pierderi de vieți – oameni dragi pentru cineva, care nu se vor mai întoarce niciodată acasă, pentru că regulile rutiere au fost încălcate, chiar și pentru o secundă, de cineva care a crezut că lui nu i se poate întâmpla nimic rău.
De aceea am simțit nevoia să fac mai mult decât să vorbesc despre „cifre”, la televizor, și am gândit acest scenariu „sângeros”, neplăcut la vedere, dar imperios necesar, cred eu. Pentru că o imagine cruntă chiar face cât o mie de cuvinte.
Din fericire, nu am fost implicată niciodată în accidente rutiere grave, dar mi-am pierdut un prieten drag într-un accident provocat de un tânăr fără permis de conducere. E vorba despre Andrei Florescu, cel care, culmea, a fost fotograful oficial al campaniei mele în primele două ediții. Astfel că la fiecare eveniment mă gândesc la el.
Și eu am trecut de trei ori prin situații limită, din vina altor șoferi. Ultima experiență am trăit-o chiar în luna mai a acestui an. Dumnezeu m-a salvat însă și de această dată, iar eu m-am ales doar cu câteva zgârieturi, chiar dacă mașina a fost daună totală.
E foarte greu să povestești cuiva care nu a trecut prin asta ce se petrece în minte în cele câteva secunde în care se întâmplă un accident. Vezi cu încetinitorul totul. Te gândești că până aici ți-a fost…
În astfel de momente mi-am păstrat întotdeauna sângele rece și am reacționat prompt pentru a face ceea ce trebuie, rapid și sub presiune. Dar ulterior, acasă, în siguranță, nu am putut să nu mă întreb cum ar fi fost dacă aceea ar fi fost ultima mea zi. Dacă mi-ar fi scris colegii necrologul, ce ar fi spus? Dacă ar fi făcut paralela, ca o ironie a sorții, cu campaniile mele pentru prevenirea accidentelor rutiere…
Sunt lucruri pe care nu le povestești celor dragi. Le închizi undeva, într-un ungher ascuns al minții, și le răsfoiești doar pentru tine, încercând să te îmbărbătezi că ai mai trecut peste un hop și că, evident, încă ai un scop de împlinit.
– Dar ambulanța îți aduci aminte de câte ori ai chemat-o pentru altcineva? Poți povesti un caz?
– O singură dată am chemat ambulanța, și nu pentru cineva cunoscut. Îmi amintesc că era spre seară, în urmă cu mulți ani, înainte de a mă apuca de organizat campanii de responsabilizare socială.
Treceam prin Piața Badea Cârțan și am observat un bărbat căzut pe trotuar, iar oamenii îl ocoleau, pășind pe lângă el, uitându-se lung și atât. M-am apropiat, am văzut că era rănit la cap și sângera. Am încercat să îl scutur puțin, dar nu răspundea, însă avea puls.
Am rugat trecătorii să mă ajute, dar mi-au răspuns să îl las în pace, că este beat. Semnele erau evidente, dar tot nu mi s-a părut normal să trec mai departe, mai ales că avea acea rană la cap. Am sunat la ambulanță și le-am dat informațiile din acel caz.
Până la sosirea echipajului medical a apărut și un echipaj de poliție locală. Însă polițiștii de atunci, practic, m-au certat că am pus medicii pe drumuri pentru un om al străzii, cunoscut ca bețivan, spunându-mi că unii nu merită ajutați.
M-a frapat discuția de atunci, dar am pus-o pe seama oboselii lor și a cazurilor numeroase de vagabondaj cu care se confruntau în acei ani polițiștii. Astăzi, lucrurile s-au schimbat. Vedem oameni ai legii care se unesc în astfel de acțiuni, care sunt parteneri ai acestor campanii și se implică neobosit în activități caritabile — semn că au făcut din uniforma pe care o poartă o responsabilitate și mai mare, dincolo de atribuțiile profesiei.
– Ca imagine, mașinile făcute praf și machiajele celor răniți iau de departe ochiul. Dar cred că pentru mine mai impresionant a fost cortul cu cei care arătau cum se acordă primul ajutor. Am văzut chiar persoane la a treia vârstă interesate să vadă manevra Heimlich, spre exemplu. Ce feedback ai, cum a fost primită partea aceasta demonstrativă?
– Numărul celor care au dorit să învețe manevrele de acordare a primului ajutor a crescut de la an la an. Ediția din acest an s-a bucurat de un interes ridicat, mai ales din partea mamelor și a tinerilor sub 20 de ani. Semn că lucrurile se schimbă.
Obișnuim să spunem că noua generație este iresponsabilă, însă dacă ne uităm în jur vedem tot mai multe lucruri frumoase construite de elevi și tineri cu inițiativă.
Cred că deja campania „Învață să salvezi o viață” și-a atins scopul. A dat startul altor acțiuni de predare a primului ajutor organizate în județ, în școli și instituții. Poate că e timpul unei predări de ștafetă și al inițierii unor alte proiecte de care comunitatea are nevoie. Este un lucru la care mă gândesc de ceva vreme.
– Care este cel mai greu de organizat/regizat/redat publicului moment din tot ce a curs în fața noastră, duminică?
– Anul acesta cel mai greu mi-a fost să renunț la tradiția discursurilor de la începutul acțiunii, pentru a menține atenția publicului asupra mesajului transmis prin scenariul pregătit în detaliu.
Am fost nevoită să recurg la asta, deși fiecare dintre partenerii prezenți avea multe lucruri importante de spus, dar timpul alocat acțiunii era prea scurt.
Am ajuns la o cifră record de instituții implicate — 16 la număr — și peste o sută de persoane participante efectiv în acțiune. Voluntari și oameni cu care mă văd rar, dar care întotdeauna răspund prezent la acțiunile mele, acolo unde unii dintre cei pe care îi consideram apropiați au spus „pas”.
Dar e o lecție în toate și mereu avem de câștigat.
– Tu lucrezi la Universitatea de Medicină și Farmacie Victor Babeș din Timișoara. Și unul dintre prorectorii voștri a fost prezent, și cred că și asta a ridicat evenimentul. Discuți cu colegii tăi de la UMF despre prevenție, în cazul accidentelor rutiere? Cum văd ei acțiunea ta devenită multianuală?
– Desigur că mă bucur de tot sprijinul din partea conducerii UMF „Victor Babeș” Timișoara — al domnului rector, prof. Octavian Crețu, dar și al domnului prorector, prof. Andrei Motoc, care nu a lipsit niciodată de la această campanie.
Cuvintele de mulțumire ar fi prea sărace pentru a descrie recunoștința mea pentru suportul oferit de universitate, dar și de Spitalul Clinic Județean de Urgență Pius Brînzeu, prin profesorul Dorel Săndesc și dr. Mihai Grecu, medic-șef UPU SMURD, cel mai vechi colaborator al campaniei.
I-am „agasat” de multe ori cu ideile și problemele mele din organizare, s-au obișnuit deja să mă vadă agitată pe ultima sută de metri. M-au încurajat deseori, mai ales atunci când le mărturiseam că mă gândesc să renunț la aceste inițiative civice — care „nu aduc bani, ci stres și nopți nedormite”, cum îmi spun mereu prietenii.
Dar revin la vorba domnului prof. Motoc: „Diana, ești obosită. Ești și tu om. Odihnește-te și mâine le rezolvi pe toate.”
Și întotdeauna a avut dreptate.
– Lucrezi cu toate forțele de ordine din oraș pentru organizarea evenimentului ”Învață să salvezi o viață” și ai legături strânse cu cei de la ISU. Suntem după explozia din Rahova, București. Simți că, după astfel de evenimente, încrederea și respectul în cei care ne ajută în dezastre cresc?
– Nu știu cum e pentru publicul larg. În timpul campaniilor mele am auzit tot felul de comentarii de pe margine, și pozitive, și negative. Unii înțeleg eforturile teribile contracronometru ale echipajelor de descarcerare, alții afișează un rictus și spun că „s-ar mișca mai repede”, fără să priceapă că intervenția dintr-un exercițiu simulat se realizează mai lent tocmai pentru ca spectatorii să poată înțelege procedurile de salvare.
Pentru mine, pompierii rămân niște eroi. După terminarea facultății, deși inițial mă gândisem la armată, mi-am dorit să fiu pompier. Nu a fost să fie, nu aveam pregătirea fizică necesară.
Am prieteni care au renunțat la această profesie onorantă după mulți ani în care sănătatea le-a fost afectată — de la rănile provocate de bocanci și lipsa somnului, până la durerile sfâșietoare ale oamenilor pe care i-au întâlnit în intervenții. Sunt imagini crunte și povești care îți sapă adânc în suflet, de nu mai știi care e durerea ta și care e a lor.
Acum am trei pompieri în familie. Nu îmi povestesc din experiențele lor, dar nici nu e nevoie. Le cunosc prea bine din privirile lor.
– La cine și cum ajunge volumul vostru (semnat de tine, prof. univ. dr. Dan Poenaru și asist. univ. dr. Iulian Popa), pe care l-am primit și eu, duminică, în Piața Operei, și care are titlul ”Primul ajutor în accidente rutiere”, ajuns, iată, la ediția a patra?
– Ne-am dorit ca acest volum, realizat prin bunăvoința prof. univ. emerit dr. Dan V. Poenaru, să ajungă la toți cei interesați de acordarea primului ajutor în caz de accident. Nu ne-am gândit la un public țintă sau la o categorie de vârstă anume.
Cartea este potrivită atât pentru studenții de la medicină, cât și pentru mămicile prezente la campaniile noastre. Am împărțit gratuit peste 250 de exemplare la evenimentul de duminică.
Aceste cărți nu sunt destinate comercializării, nu se găsesc în librării, ci urmăresc conștientizarea participanților la campaniile noastre asupra acordării primului ajutor în mod corect — pentru că informațiile din acele pagini pot face, la un moment dat, diferența dintre viață și moarte.
Ramona Băluțescu
