1782: George Washington a înființat Insigna de Merit Militar, destinată decorării soldaților răniți pe câmpul de luptă.[9] Mai târziu decorația este redenumită în Inima Purpurie (Purple Heart), mai poetic.
1858: Convenția de la Paris: Pentru Principatele Române se prevedea un regim parlamentar și censitar și se desființau privilegiile marii boierimi.
Printr-un act internațional s-au stabilit norme fundamentale referitoare la situația politico-juridică a Principatelor și reorganizarea lor. Pe baza Convenției de la Paris, care reprezintă de fapt o Constituție venită din afară, se transpunea pentru prima dată în practica noastră constituțională principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn și Adunarea electivă, ambele lucrând și cu participarea unui organ comun, Comisia centrală.
Prevederile principale
Articolul 1 prevedea unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul”.
Articolul 2 garanta autonomia Principatelor.
Articolul 3 prevedea alegerea unor domni (hospodari) separați în cele două principate.
Articolele 4, 5 și 6 explicau modalitatea de exercitare a puterii executive de către hospodar și cooperarea lor cu adunările elective separate și cu Comisia Centrală de la Focșani.
Articolul 8 stabilea valoarea tributului datorat Porții și anume 1.500.000 de piaștri pentru Moldova și 2.500.000 de piaștri pentru Valahia.
Articolele 10 – 14 stipulau modalitatea de alegere a hospodarilor și drepturile și obligațiile lor.
Articolul 27 stabilea formarea unei „Comisii centrale” la Focșani, formată din câte 8 membri pentru fiecare Principat.
Articolul 38 stabilea înființarea unei Înalte Curți de Justiție și Casație, comună ambelor Principate, cu sediul la Focșani.
Articolele 42 – 44 stabileau formarea unei miliții (armate) comune, al cărei comandant urma să fie numit alternativ de către domnitorii celor două Principate (Wikipedia)
1940: A fost încheiat acordul dintre Churchill și De Gaulle privind organizarea Forțelor Franceze Libere.
1942: A început bătălia de la Guadalcanal, prima ofensivă militară americană a celui de Al Doilea Război Mondial, în Insulele Solomon.
La 7 august 1942, forțele aliate, predominant americane, au inițiat debarcări pe insulele Guadalcanal, Tulagi, și Florida (Nggela Sule) din Insulele Solomon cu scopul de a împiedica utilizarea lor de japonezi ca baze pentru a amenința rutele de aprovizionare dintre SUA, Australia și Noua Zeelandă. Aliații intenționau să utilizeze Guadalcanal și Tulagi ca baze ale unei campanii de a ocupa sau neutraliza marea bază japoneză de la Rabaul de pe New Britain. Aliații au depășit numeric pe japonezi, care ocupaseră insulele din mai 1942 și au capturat Tulagi și Florida, precum și un aerodrom (ulterior denumit Henderson Field) care era în construcție pe Guadalcanal.
Surprinși de ofensiva aliată, japonezii au efectuat între august și noiembrie 1942 câteva tentative de a recupera Henderson Field. Trei bătălii terestre majore, cinci mari bătălii navale, și bătălii aeriene continue și aproape zilnice au culminat cu Bătălia Navală de la Guadalcanal de la începutul lunii noiembrie 1942, în care s-a făcut ultima tentativă japoneză eșuată de a debarca suficienți soldați pentru a reocupa Henderson Field. În decembrie 1942, japonezii au renunțat să mai încerce să recâștige Guadalcanal și au evacuat restul forțelor la 7 februarie 1943.
Campania de la Guadalcanal a fost o victorie strategică importantă a forțelor aliate împotriva japonezilor pe teatrul din Pacific. Japonezii ajunseseră la apogeul cuceririlor lor în Pacific, iar Guadalcanal a reprezentat trecerea Aliaților de la operațiunile defensive la o ofensivă strategică pe acest teatru de operațiuni, ofensivă ce a avut ca rezultat capitularea Japoniei la sfârșitul războiului.
1943: Al Doilea Război Mondial: A început Bătălia de la Smolensk, ofensivă de primă mărime a Armatei Roșii în Rusia de vest finalizată în octombrie cu o victorie decisivă sovietică.
Spre sfârșitul bătăliei de la Kursk din iulie 1943, Wehrmachtul pierduse orice speranță de recâștigare a inițiativei strategice pe frontul de răsărit. Pierderile considerabile din această ultimă bătălie au făcut ca armata germană să fie mult mai puțin eficientă în luptă, mulți dintre cei mai experimentați soldați ai săi pierind în timpul ultimilor doi ani de lupte. Aceste pierderi au redus mult capacitatea de reacție a Wehrmachtului la atacurile sovieticilor.
De partea sovieticilor, Stalin era hotărât să elibereze toate teritoriile care se mai aflau încă sub controlul germanilor, într-o acțiune care începuse încă din 1942, odată cu declanșarea Operațiunii Uranus care dusese la înfrângerea germanilor la Stalingrad. Bătălia de pe Nipru era concepută să ducă la eliberarea RSS Ucrainiene și să împingă cât mai mult posibil linia frontului spre vest. Pentru a slăbi cât mai mult apărarea germană, operațiunea de la Smolensk a fost concepută simultan cu forțarea Niprului, pentru a obliga cartierul general german să slăbească apărarea din sud prin trimiterea de întăriri în nord. Amândouă operațiunile au fost prin aceasta parte a aceleiași plan strategic, având ca obiectiv eliberarea unui teritoriu cât mai întins.
Operațiunea Smolensk a fost o victorie decisivă sovietică și o înfrângere usturătoare pentru Wehrmacht.
Pentru prima oară, sovieticii eliberau teritorii care se aflaseră multă vreme sub stăpânirea germanilor, descoperind siturile unor crime de război făptuite de SS, Einsatzgruppen sau de Wehrmacht. În teritoriile recent eliberate din jurul Smolenskului, care se aflaseră aproape doi ani sub stăpânirea germanilor, toate instalațiile industriale și producția agricolă dispăruseră. În Regiunea Smolensk, aproape 80% din spațiile de locuit de la orașe și cam 50% dintre cele de la țară fuseseră distruse, alături de numeroase clădiri industriale.
1947: Pluta din lemn a lui Thor Heyerdahl, Kon-Tiki, se izbește de reciful de la Raroia din Insulele Tuamotu după o călătorie de 101 zile și 7.000 de kilometri pe Oceanul Pacific, în încercarea de a dovedi că popoarele preistorice ar fi putut călători din America de Sud.
Thor Heyerdahl (n. 6 octombrie 1914, Larvik, Vestfold, Norvegia – d. 18 aprilie 2002, Colla Micheri(d), Andora, Liguria, Italia) a fost un etnograf cu formarea de biolog, și aventurier norvegian cu realizări științifice în zoologie și geografie. Heyerdahl a devenit celebru datorită Expediției Kon-Tiki în care a navigat 4.300 mile (aproximativ 7.000 km) din America de Sud până în Arhipelagul Tuamotu. A murit, la vârsta de 87 ani, în urma unei tumori cerebrale.
Thor Heyerdahl a demonstrat de mic copil un interes deosebit față de zoologie. El a înființat un mic muzeu în casa părintească, având ca principală atracție o Viperă berus.
Heyerdahl a lansat o ipoteză conform căreia populația din Polinezia nu provenea din Asia de Sud-est, așa cum se credea până atunci, ci din America. Ipoteza fiind primită cu răceală, Thor s-a decis să demonstreze că o călătorie din America de Sud era realizabilă cu mijloace primitive, această călătorie fiind descrisă în amănunt într-una din cărțile lui (Expediția Kon-Tiki).
1960: Coasta de Fildeș își câștigă independența față de Franța.
1976: Programul Viking: Viking 2 intră pe orbita lui Marte.
