Există o vorbă, în limba română, cum că „mai binele este dușmanul binelui”. Vorbă pe care o urăsc, cum pare migălită de leneși, și fușeritori și resemnați. Și, cu toate astea, de stăm strâmb ca să judecăm drept, putem vedea că în povestea asta, spusă simplu, stau idei ce au valabilitatea lor – despre cadavrele pe care trebuie să calci pentru un strop de mai bine, despre făcutul, altuia, al lucrurilor care ție nu-ți plac, despre vrabia din mână care se dă pentru cioara din gard – o tarla mare de alte chestii paremiologice…
Și atunci ce iei? E greu de ales. E o margine a deciziilor de viață pe care mergi cu buricul degetului, și nu știi până unde ține binele și de unde începe altceva. Și, mai ales, de unde, în căutarea acestui mai bine, poți să te tai.
Mă gândesc la toate astea în timp ce prin fața ochilor îmi curge filmul „Clara”, ce a avut premiera săptămâna trecută, la Timișoara. Ca o Dunăre. Îmi curge prin față ca o Dunăre, apă ce m-a fascinat și de care, cumva, m-am temut dintotdeauna, cu suma ei de povești scânteietoare, dar și întunecate… Și nu, ceea ce ne pune în față regizorul Sabin Dorohoi nu este povestea unei înavuțiri, cum s-ar putea crede, cum panglica ce leagă mănunchiul de fapte e Dunărea, și noi, bănățenii, încă nu ne-am vindecat de spectrul lui „a face embargoul”, și nici Dunărea mai veche, a căutătorilor de libertate, ci… granița fluidă a ce poți face și ce nu… pentru copilul tău.
Copilul tău, unul, înmulțit cu mii, zeci de mii de copii români, care-și au părinții plecați undeva în străinătate, să „facă bani”. Dunărea asta socială desparte nu doar țări, ci și posibilități sociale, și familii ce-și zdrențuiesc marginile ruperilor lor. Copiii rămân cu bătrânii, în caz că există, sau sunt uitați în spate – așteptând, cu ochii în amontele apei, al vieții, al norocului, ceva. Uneori… frasul mai știe ce…
Și atunci te întrebi… Cât costă binele unui copil? Ce îi trebuie ca să fie rezonabil fericit? Ce pui în balanță, și pe care talger? Și, iar, nu știu de ce, mă lovește un val de proverbe și zicători. Unde dă mama, crește. Rău cu rău, dar mai rău fără rău. Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara ta. Mă uit la mâna dreaptă, pe un inel vechi stă o monedă cu chipul lui Vespasian. Așa că-mi vine în minte și unul din rândurile lui: pecunia non olet. Banii nu au miros – chiar de vin de la vespasiene. N-or fi având, dar fac, ei, oare, cât rana din sufletul unui copil, provocată de despărțirea de părinți? Și cât de mult poți trage de această rană, până se ajunge la dezastru?
Dar să vedem filmul. Și să cumpănim la toate astea.
Ca orice om cu ADHD, percep numele și literele ca având culori, dar la numele Clara e ceva ciudat, un roșu stins ce se învălătucește pe un verde spălăcit, și iese un gri de culoarea și transparența apei. Nume bun pentru o ființă de lângă Dunăre. Dubova. Și eu, de aș face un film, și ar cadra, mi-aș aduce locurile dragi în el. E locul unde regizorul și sora lui au casă. Și știu oameni. Și știu ce se întâmplă când ai Dunărea în cale, prieten sau dușman.
Clara e mama. Ea e deja departe, cu Johanna, fetița de crescut undeva în cele Germănii. E undeva, cu ea, toată în rozuri, și pasteluri, și râsete, pe firul unei ape care… merge până la ea acasă… (Și, pe firul filmului, te gândești cum un mesaj în sticlă ar putea ajunge, teoretic, de la locul luminat la Dubova cea mohorâtă. Sau o lumină pe apă…) Johanna e jucată de o fetiță (Elina Leitl) care va ajunge mare, de va rămâne în film sau în teatru, care își duce magistral rolul ce i-a fost încredințat. Nu e mai prejos nici cea care îi dă replica, Olga Diana Török, Clara. Clara noastră, șarpele nostru de apă ce trece, aparent ușor, printre țări, printre stări, printre necazurile celor din jur – pentru că, în mai tot ce face, are niște Cazane de rezolvat. Niște gâtuituri ale sorții. Niște Posade din care karma aruncă bolovani…
Regizorul nu alege sublinieri cu două linii – una ajunge. Nici contrapuncturi de 180 de grade. Sugestiile sunt de ajuns. Nu o pune pe Clara să lucreze la o familie rea – dimpotrivă, lumina lor vine ca și contrabalans la greutățile din țară. Ei se poartă frumos cu Clara. Mama /soacra cuplului la care lucrează Clara în Germania pare aspră, ca și capul acela bizar tăiat în piatră, un fel de, înțeleg, Decebal, și el pe lângă Dubova. Și totuși, când Clara are probleme și anunță că pleacă în România, vine și, fără vorbe inutile, întinde niște bani de ajutor (ce ajung, mai încolo, o mită dată, dar neficientă). Este excelentă distribuirea, pentru acest portret-camee, a Idei Jarcsek Gaza – o viitură de întâmplări ale lumii germane vin cu această actriță deosebită, ce nu are nevoie de mai mult de un petic de peliculă să influențeze tot.
Timișorenii contribuie cu încă o actriță de calibru, Claudia Ieremia, ce o portretizează pe nervoasa funcționară ce trebuie să „ia copilul”, mai încolo. Poate de aceea noi, cei de aici, din Banat, vedem lucrurile puțin altfel, privind. Dunăre, oameni dragi, oameni de lângă noi, fie portretizați, fie actori, suma lor de povești care zgârie inima ca un cui ruginit. Noi. Cum spunea cineva – cine nu are sau nu știe pe cineva plecat dincolo la muncă? Așa cum, acum trei decenii și ceva, cine, din vest, nu avea sau știa pe cineva „fugit”…
Ce să mai spun de băiatul colegei mele de universitate, Mirela Puia, Luca Puia (și ei, timișoreni) care este, să spunem, nodul a tot ce se întâmplă în film, copilul Ionuț. Care, de dorul maică-sii, de necazul că nu mai vine, ia barca și se duce… nu e clar foarte tare unde, dar nu e nici așa de important – e un Styx de trecut, spre răzbunare, spre apropiere, spre fuga de ceva ce nu-ți dorești, spre… multe. Ionuț este un strigăt (mut, pe alocuri, dar asta nu înseamnă că nu e strigăt perceptibil) de atragere a atenției. Ionuț bun, jucat de Luca bun.
Ionuț este cazul bun. Pentru că, așa cum aflăm, „Copilul lui Vali s-a spânzurat de dorul lui maică-sa”. Așa că Ionuț „doar” a plecat cu barca. Spre sinucidere, cum spun unii, sau… important e că a plecat. Spre altceva.
Pe variantă scurtă, „ăla micul” face bai, mama vine, încearcă să-și găsească de lucru acasă, nu reușește, pleacă iar. Pe cea lungă… Hai să o spunem ca pe la noi: e un film fain. Și de văzut. Cum Clara asta a apelor te ia și te duce de mână, și respiri cu ea. Și te simți apăsat cu ea în imposibilitatea asta de a rezolva ceva, firesc, fără victime colaterale. E o schizofrenie pe care Clara te face să o suprapui lângă a ta, în caz că o ai – și cine n-o are? Decizii la care trebuie să îndoi degetele, numărând: dacă plec din Germania să fiu acasă cu copilul, de ziua lui, de Paști sau de Crăciun, risc să îi înfoi pe cei la care lucrez, plus că nu am atâția bani când mă întorc de tot. Iar acel „întors de tot” e o stafie care bântuie. Și iar, cât îți trebuie ca să fie bine, ca să faci un copil fericit sau… ca să nu-l faci nefericit?…
Am urmărit cu atenție dozajul Clarei. O iubește pe Johanna, își iubește și copilul de departe (iar, un fel de schizofrenie), vrea să fie bine, se hârâie cu bunicul copilului, tatăl ei, pentru că treaba cu „părăsirea” e pe buzele tuturor, uneori spusă, alteori nu. Actrița îmi pare tare faină, cu frazarea, cu accentul cu care spune lucrurile (în română, că germană nu știu, și oricum nu importă, cum e vorba de munca unui român acolo), cu dusul frământărilor ce i s-au dat de redat. Clara este un om care se știe/crede ok, și, la întoarcerea în țară vede că nu este chiar așa. Sau nu este văzut așa. Că socotelile din târg nu se potrivesc cu cele de acasă și că Ionuț e nefericit.
Clara se ceartă cu ta-su, de fapt încercând să-și justifice ei că este o mamă bună. Și este, cel mai degrabă. Doar că „la capătul celălalt” al lucrurilor treaba se simte altfel. Mai ia și o palmă, mai are și un gând să lase toate, dar… lucrurile curg mai departe, ca și Dunărea.
Superba Dunăre, ca fond a toate. Ca o invitație pentru cei la care românii merg să lucre, să vină și ei să ne vadă țara. Un loc așa de frumos. Dar din care se pleacă. Și asta poate părea ciudat celor care pot sta în asepsie socială. Celor ce au cu ce să nu plece.
Eram cândva la capătul lui Canal Grande, în Veneția, într-un asfințit de vară, priveam spre gura canalului, dinspre San Giorgio Maggiore, mănăstirea de la care a plecat Sf Gerard de Cenad, și mă gândeam de ce fras ar pleca cineva ce poate fi binecuvântat cu o asemenea mare frumusețe să se desfășoare în fața lui. Am aflat răspunsul, în lunile următoare, cred. Nu e același, ca prim motiv, dar undeva apare și ideea asta: frumusețea nu-ți dă de mâncare.
Îl întreb, la fine de film, pe regizor, de ce au ales mișcări de aparat restrictive, fixe, cum de nu vedem nici un travelling. S-a bucurat că am remarcat ideea de filmare folosită de Lulu de Hillerin, ne-a spus despre „cușca vizuală” în care a plasat-o pe Clara. De asemenea, ne-a vorbit despre culori și despre poziționarea personajelor. Un film gândit la detaliu, cum am remarcat până și dinozaurii-abțibild de la capul patului lui Ionuț, sau Rialto-ul de cipcă de deasupra icoanelor, sau scena cergii de pe perete, care nu e „răpirea din serai”, sau vreun cerb, ci sfânta familie…
Încadrările sunt și ele minuțios gândite și frumoase, rupte și ajutate uneori de câte un animal care trece prin cadru (rațe, căței) la marele fix. Avem și un fragment dintr-o emisiune de radio care ne vorbește despre migrarea în istorie – poate mult, dar pertinent. Soarta e curvă. Uneori chiar dai de funii pe lângă casa spânzuratului…
Nu știu dacă așa aș fi scris eu rolul jucat de Ovidiu Crișan, Nicolae – bunicul lui Ionuț. O idee prea calm pentru mine. Prea liniștit. Așezat. Mă bucur că măcar i-a scăpat palma aceea Clarei. Dar… apele liniștite sunt adânci. Ovidiu Crișan reușește un bunic fără ciudățenii, căruia să-i poți încredința un copil, de pleci dincolo. Și totuși…
Și, dacă e să iau din tot filmul un moment de frământare maximă, jucată bine, și care îți ține respirația oprită până se desăvârșește, deși au fost multe momente care mi-au plăcut, l-aș alege pe acela cu semnarea… actelor de dat copilul. Care, în fapt, nu e vreun dat, ci e vorba de încredințarea tutelei (și vom vedea din interviul de mai jos de ce e important) – dar dinspre Clara așa se simte. Femeia ajunge cu hârtiile în față, cu uruitul continuu, din capul ei, despre ce este bine și ce este mai puțin bine, cu pixul în mână, și se roade, și se muncește, și… semnează. Și mă uit la ea, din fotoliul meu confortabil, de fost copil crescut de bunici, cu toată trena de lucruri câta altfel în spate, (altfel față de cele ale unui copil crescut de părinți), și mă tem. Să nu ia foile, și să le rupă, și să ajungă în bazaconii mai mari, ca după vânzarea lui El Zorab… De aici și titlul materialului… Dar, oare, cine, din suma celor care ar trebui să stea pe capul unui copil, ca să-l citească pe Coșbuc, cu al lui El Zorab, o mai face, așa cum au făcut bunicii și mătușa mea, cu care am crescut?…
Aplaudăm. Când se gată filmul. E așa, un fel de dulce-amar în gură. E bucuria unui lucru frumos și bun ce ni s-a dat. E tristețea unui lucru trist, ce nu are răspuns. Clara pleacă iar. Ce va mai fi? Și până când?
Simt că rămân lucruri de vorbit. Mai povestim puțin, în cinematograf, apoi plecăm, avându-l ca șef de cârd gâgâitor pe prof. dr. Mihai Gafencu, doctor de copii, cum ar veni, și șef pe la ”Salvați copiii” – asociație care a fost printre consultanții care au ajutat cu ideea filmului. Mergem la o băută mică, așa cum îi șade bine unei seri de după o premieră, dar, în fapt, mai e ceva pe lângă dragul de actorii care ne-au încântat. Cum prindem o țârucă de momente în care mai putem vorbi, mai stăm să vedem ce e de făcut, ce e de spus, de transmis.
Dincolo de ideile schimbate cu regizorul Sabin Dorohoi, un om cert îndrăgostit de locurile copilăriei sale de la Dubova (și are și de ce, după cum ne arată), filmul e fain, ne place, ne pică bine, dar ne lasă cu o piatră de moară de gât (ceea ce și asta e bine, dar nu e tocmai plăcut). Ce facem?
Așa că, după seara filmului, precum și în zilele următoare, discut cu Mihai Gafencu despre… ce mai e de spus…
– După ani de zile cu copii în spital, copii care trebuie să petreacă o perioadă de timp acolo, o perioadă în care pot sau nu să fie cu părinții sau cu cei pe care îi cunosc în jur, spune-mi te rog ce îi aduce bucurie unui copil care e în spital?
– Dacă vorbim de copii în general, și nu de copiii care au fost vizați de film…
– Nu, de copii în general.
– …atunci răspunsul imediat este un clown-doctor cum am fost eu. Pentru că n-au fost puține momentele în care să fi intrat într-un salon bosumflat și boscorodind. Au fost dese momente ale sistemului românesc pentru care a trebuit să fii supărat de ceea ce nu s-a realizat, sau de ceea ce ai văzut, sau de ceea ce te nemulțumea, din cadrul sistemului. În nici un moment nu a fost copilul.
– Dar dacă intri așa, el așa simte.
– El întotdeauna (și iar mă gândesc și la filmul văzut împreună) simte vinovăția și responsabilitatea ca și cum fericirea noastră, a adulților, nu este cea care este adusă, ea, în lumea copiilor, ci invers.
– Și se întreabă „sunt de vină eu”.
– Totdeauna se întâmplă întrebarea „sunt de vină eu”, „e din cauza mea supărarea părinților”, „e din cauza mea despărțirea lor, divorțul”, „e din cauza mea plecarea la muncă, e din cauza nevoilor mele” – pentru că copilul este sufletul care întotdeauna o ia așa… Exprimam eu des asta, este cutia de rezonanță a nefericirii părinților, a cuplului. Exact din acest motiv, întotdeauna când am intrat în saloane am încercat să fiu glumeț, și da, uneori mi s-a spus – în Austria, când am lucrat acolo – clown doctor.
– E important ce te-am întrebat, pentru situații de clauzură – e un fel de clauzură spitalizarea. Tu mi-ai răspuns prin ceva ce se poate sintetiza simplu: comunicare. Comunicare deschisă, cu empatie. Îmi dai un răspuns la o întrebare mai veche a mea. În timpul covidului era un copil de la Oradea cu leucemie la voi, și încercam să-i aduc o bucurie, venea ziua lui, cândva mă gândisem să închiriez un clown care să fie în stradă spre fereastra lui și să-i facă niște jucării de baloane – până la urmă au plecat în Italia.
– Da! Dar să știi că astea le-am învățat în timp, pentru că a existat un film al lui Robin Williams unde el avea exact rolul ăsta, apoi a fost un episod din Seinfeld, și, mai apoi, exact așa am avut voluntari din două organizații care veneau și făceau aceste giumbușlucuri pentru copiii din sectorul oncologic. Dar îți vine să faci așa pentru că întotdeauna gluma îndepărtează un pic durerea, și de aia e bine să fii senin și să nu stai inutil morocănos. Sigur, sunt momente în viață în care nu poți să te hlizești ca un imbecil, dar poți să încerci să nu stai morocănos.
– Cât de important e, în spital, ca părinții să fie aproape (stând peste noapte, sau prin vizite) de un copil?
– Pentru copilul ce necesită spitalizare pentru diagnostic sau tratament este esentială prezența părintelui, nu doar pentru acordul pentru unele proceduri terapeutice și analize, ci și pentru confortul psihologic al micuților ce stau în paturi de spital.
– Cum „fură” studenții și rezidenții tăi de la tine despre cum să se apropie de copii, la orele din UMF sau în spital, văzând?
– Cel mai bine studentul învață la patul bolnavului – cel mai util este ca ei să-și desăvârșească pregătirea, așa, dacă au și vocație – pentru că unii nu interacționat eficient la nivel social, și atunci deseori mi s-a întâmplat să-i îndrum spre discipline diagnostice, medicină de laborator, imagistică. Alții, dimpotrivă, interacționează mai bine, din prima, cu copiii, încât nu mai contează modelul urmat, ci calitățile native se pot exprima.
– O statistică a voastră, de la „Salvați copiii”, de acum trei ani, pe un grup de 700 de copii cu părinți plecați la muncă spunea că, înainte de pandemie, 12% dintre părinţi se reîntorceau o dată la doi ani acasă, sau mai și rar, 32% o dată pe an, 29% de două ori pe an și 20% de trei ori pe an, sau de mai multe ori. Și au existat și cazuri în care s-a rupt legătura cu copiii din țară – 7% – un procent înfiorător, aș spune eu. Ați avut o campanie de împărțire de flyere cu „Rămâi aproape de copilul tău” la vamă, unde (pe foaie) era și un număr de telefon pentru sfaturi. Știi dacă a fost accesat? E greu de avut feedback dar ai idee cam ce rezultate a avut campania?
– E greu de spus, dar ar fi util ca în mai multe puncte vamale să se dea genul acesta de flyere și să se urmarească momentele când sunt autocare cu astfel de plecări de oameni la muncă. Parteneriatul cu cei de la Direcția Vămilor a fost foarte eficient, cel puțin aici în vest.
– Am întrebat de mai multe ori, după premieră, în discuția cu tine și cu regizorul, ce ar fi de dorit, prin, după filmul acesta. Interesant e că nu am ajuns la un răspuns – noi trei. (Deși poate răspunsul e chiar pe flyerele acelea de care pomeneam – deși nu se oferă și soluții magice…) Dar poate și a gândi la speță e important. Ce crezi că ar fi de spus aici?
– Asta ar fi de spus, ce ți-am spus și la restaurant – că oamenii ar trebui să nu viseze în altă parte, și să-și găsească locuri de muncă, aici, plătite decent.
– Si dacă ele nu există?
– Atunci trebuie să facem cât mai mult posibil pentru ca ele să existe, cerând asta politicienilor noștri…
– Cu ce sunt diferiți bunicii de părinți, în creșterea copiilor? Ați avut copii cu încercări de suicid, unii erau lăsați de părinți bunicilor. Care e rolul lor?
– Rolul bunicilor este esential. Problema e că părintele e cel care e responsabil legal. Uite situația de azi, când am fost sunat că la dializă a venit un copil, bunica e bolnavă, mama are grijă de alt copil mic, acasă, în altă familie, și e necesară o schimbare de cateter, și nu are cine să-mi semneze pentru cateter. Situația de azi m-a făcut să sun să fac comisie de trei medici, să-i pun cateterul, că fără dializă moare. Rolul bunicilor poate să fie esențial. Legea ce te obligă să lași copilul DOAR la rude apropiate a fost propunerea noastră, de al „Salvați copiii”. Gesturi parasuicidare au fost multe. Parasuicidul e un semn de alarmă că ceva nu e bine. În afară de acestea, copilul poate ajunge la abandon școlar, la scăderea capacității de învățare, claustrarea în rețele sociale, apropierea de droguri, alcool și comportament sexual aleator.
*
Clara pleacă dintr-un loc unde nu se pot face bani și ajunge „slugă”, cum spune, „afară”. În film auzim și explicația, tot legată de locul lor, „Până și dom’ primar a plecat la muncă afară”. Copii suferă că nu sunt cu părinții lor. Recurg la gesturi de atragere a atenției. Se sinucid, chiar. Ce facilități poate da politicul unor astfel de locuri, pentru inventarea de posturi? Au văzut măcar câțiva politicieni, până acum, filmul „Clara”?
Și, dincolo de asta, iar, întrebarea: știi mereu ce e destul să-i dai unui copil ca să fie fericit?
„ – „O mie de țechini primești?
– „O, pașă, cât de darnic ești!”…
Ramona Băluțescu