Mărturisesc că nu mă pricep la bani. Nu știu cum se apucă acea portocală, cum se decojește, cum se împart feliile să mulțumești pe toată lumea, să fii inovator, să înțelegi tendințe și nevoi viitoare. Pur și simplu nu știu. Dar, în măsura în care îmi veți permite, ca om care scrie de aproape 35 de ani de tot felul de chestii sociale, și, pe lângă asta, de om care a frunzărit prin universități, și învățând, și cercetând, și în fața studenților, mai mult decât ăia 12 ani de școală obligatorii pe care îi au, teoretic, cei mai mulți din jur, vă spun părerea mea despre treaba cu cine o să pună Ilie Bolojan zilele astea ca ministru la Educație.
De fapt, nu, nu am păreri dacă X e bun, sau dacă Y ar trebui să fie în clasament. De fapt vreau să vă vorbesc despre un om pe care îl știu. Despre Marilen Pirtea. M-am tot gândit, zilele astea, dacă argumentele mele, pentru a-mi spune că știu un om, sunt valabile sau copilărești. Dacă sunt de luat în calcul atunci când se numesc tarabosteși peste portocale. Dacă, spus simplu, ar conta.
Nu știu. Dar știu că, dacă nu spun ce am de spus, o să rămân cu un fel de nod în gât – și tot maldărul ăsta de ani de presă m-a învățat că e bine să nu trăiești cu noduri în gât, ca să rămâi onest cu tine însuți, indiferent din ce parte suflă alizeul, după.
În primul rând, aș vrea să spun că am urât Universitatea de Vest Timișoara multă vreme după ce mi-am luat licența de aici. Câțiva profesori de rahat, ce greșeau în lucrurile pe care le predau de la catedră, câteva relații instituționale absolut grobiene, niște dezamăgiri majore. Așa că, mulți ani după acea primă diplomă, încă întorceam capul spre cealaltă parte când treceam cu firobuzul 16 pe Pârvan, prin dreptul lui UVT.
Apoi, cândva mai după ce mă copsesem, mi-a venit iar dorul de învățătură și m-am apucat de un masterat. Era o echipă nouă la conducere, la UVT, nu de mult timp, habar n-aveam cu ce se mânca asta, aveam o bubă cu ceva ce ținea de birocrație, am ajuns de la un prorector la altul, din echipa formată de Marilen Pirtea, dar vreau să aduc aminte de acel moment când am simțit cu adevărat schimbarea de mentalitate. Nimic deosebit, nimic răsunător, nimic cu falduri ce descoperă plăci cu inscripții aurite, sau cu tăieri de panglici. Era… o cafea. Pentru că problema mea a fost târâtă la prorectorul Irina Macsinga, unde am intrat frumos nu cu aureola de tz-șpe ani de presă în spate ci ca un student bătrâior care are ceva de rezolvat, nu prea greu, nu prea complicat, doar bunăvoință să fie. Iar doamna Macsinga nu m-a luat cu „zi, bre, ce vrei”, ci mi-a arătat un loc unde putem să ne așezăm și m-a întrebat „Doriți o cafea?”
Cred că doar acum va afla, după mai bine de un deceniu, ce mare impact a avut asupra mea cafeaua aceea. În fapt, de regulă nici nu beau cafea, nici n-am avut timp să hotărăsc dacă îmi place sau nu îmi place – o fac cu drag, însă, atunci când îmi e oferită de oameni faini. Știu că o floare nu face primăvară, dar, pentru mine, acea cafea de atunci era primul semn că în mentalitatea celor cu butoane, pe birou, pentru UVT, s-a schimbat ceva. Și e important cum îți alegi echipa de conducere, iar de Mădălin Bunoiu nu mai spun azi nimic, că am tot scris. Acea cafea a doamnei acum profesor Irina Macsinga m-a făcut să încep să nu mă uit altundeva, din bus. Era începutul primăverii noi.
Și tot în termeni peisagistici voi merge mai departe, pentru că pentru mine e un lucru important și cel care urmează. Poate la fel de copilăresc pentru voi dar, ați ghicit deja, e neesențial.
O altă zi, o altă bubă, ceva ce era de dus a semi-jalbă, spre rezolvare, la rector, merg, spun, se găsește un mod de a se așeza treaba, și-mi aduc aminte că mai aveam și o durere pe care încă nu apucasem să i-o spun lui Marilen. Pentru că, în timp, născuți în același an fiind, și crescuți spre destule lucruri comune de care ne pasă, am ajuns să ne înamicim. Eram în sala de ședințe de pe partea dinspre Politehnică, în picioare, de plecare, dar i-am mai spus și că unii cu care se lucra la noua parcare din zona aceea mi-au tăiat ginkgo-ul femel pe care îl salvasem în urmă cu vreun sfert de secol, rupt fiind, și că au urmat tot felul de peripeții și mizerii cu mlădița pe care reușisem să o fac să apară – supărări ce, până la urmă, m-au dus la spital, la Coronarieni. I-am spus doar ca să știe prin ce am trecut. M-a dus la fereastră și mi-a spus: alege-ți un loc, îți promit că îți plantez un ginkgo. I-am spus, și ca haz de necaz, și ca realitate botanică: ginkgo se plantează în pereche, de regulă. Mi-a răspuns imediat: bine, îți plantez doi. Alege locul.
I-am arătat cu degetul o statuie albă, i-am spus: ok, uite, în stânga și în dreapta ei. Sigur, nimic nu compensa ACEL copac pe care l-am pierdut, pe care îl iubisem de când era o bâtă în care intrase un idiot cu o mașină, și l-am dres așa cum învățasem din copilărie că se pot drege copacii rupți. Dar era așa frumoasă intenția de a-mi spăla necazul…
Era ora trei trecute fix când am plecat de la rector. A doua zi, dimineața, înainte de nouă, mă sună secretara rectorului să îmi spună să mă uit pe mail. Primisem poze cu cei doi copăcei puși în stânga și în dreapta acelei statui albe.
Da, știu treaba cu articolele în care s-au găsit părți plagiate, în care apare și numele lui Marilen Pirtea. Nu-mi plac plagiatorii. Nu aș face niciodată așa ceva – să plagiez. Dar știu cum e când ești într-o echipă și-ți pune unul numele pe ceva din care nu cunoști decât partea ta. Nu spun că e bine, nu spun că e de trecut cu vederea. Spun că nu e ceea ce s-ar numi plagiatul de dicționar.
Există balanțe în care se pun lucrurile bune și lucrurile rele ale unui om. Eu îmi cultiv grădina mea, cum spune Voltaire în Candide. În grădina mea, lângă arborii mei de cafea și alte verzituri, atârnă mai greu felul în care Marilen Pirtea și-a ales, în ani, echipele de lângă el, din care v-am dat un exemplu. Și atârnă, în mod cert, și mai mult felul în care l-am văzut lucrând cu necazul meu particular, când sunt doar unul din cei tz-șpe mii de dascăli, cercetători și studenți ce foiesc prin UVT.
Așa că… n-oi fi știind eu cum se lucrează cu banii, și cum se schimbă vacanțele și semestrele, ministerial, dar am încredere într-un om care-și alege echipa în felul în care v-am spus mai sus, și căruia-i pasă de zgaiba mea, și, dacă poate, o schimbă în altceva, chiar necerut. Nu sunt lucruri de CV de ministru, poate, dar sunt de om care conduce o școală mastodont, acum complet schimbată față de cea care mă făcea să întorc capul în saltă parte, cândva.
foto (c) UVT
Ramona Băluțescu
