Ciudat, dar Consiliul Județean Timiș a făcut un pariu bun, și l-a confirmat în funcția de manager pe conf. Dorel Micle, de la Universitatea de Vest Timișoara. Sigur, ca instituția (CJT) să nu-și iasă din mână în a ne da strângeri de inimă la prezentarea deciziilor sale, anunțul legat de respectiva trebușoară a fost făcut astfel, în comunicatul de presă de azi: ”Un nou manager la Muzeul Satului Bănățean Timișoara”, făcându-ne să ne gândim cine pana noastră s-a strecurat, mai nou, în cuibușorul politic al președintelui Alin Nica, să-i cânte ceva mai pe placul urechii lui galben-albastre – dar nu, este vorba de cel care a fost numit manager interimar acum câteva luni. Ergo e același manager, doar (decât, ca să înțeleagă toată lumea) „împlinit”, adică ridicat de la stadiul de interimar. Haleluia!
Probabil aici ar fi locul pentru zona scorțoasă a materialului nostru, de date, și cifre, și măsurări. Dar nu va fi așa ceva. Poate om vorbi mai încolo, cu Dorel Micle, despre strategii, și puneri cu mâna, și lipsă de oameni, și de comunicare, și alte lucruri care, tandru, intră la categoria de „bla-bla al eficienței”, atunci când este numit un om nou pe post. În primul rând că nici cel vechi nu era de lepădat, în al doilea rând că o astfel de instutuție o bibilești atunci când ai și bani și oameni, că, în rest, ești cu mâinile legate, și în al treilea rând… acum am chef să-mi pun semnătura doar pe un fel de laudatio prietenesc față de această înfigere ceva mai hotărâtă, într-un scaun aparte, al unui om bun.
Conf. Dorel Micle e un ticăit al lucrului bine făcut. Îl știu, l-am văzut, am scris despre el, am colaborat la chestii, împreună. Nu e omul declarațiilor sforăitoare, nici al bătulului cu pumnul în masă (ceea ce, probabil, îi va face pe unii să nu îl vadă potrivit pentru directoratul unei felii de genul celeia pe care a primit-o acum) – dar știe să prindă în mână studenți mai mult sau mai puțin îndărătnici, și să le arate frumusețea lucrurilor făcute împreună, a descoperirii de resurse acolo unde aproape nu-s, de scoatere a apei din piatră seacă și, din aceeași piatră (sau, mă rog, din pământ întărit ca frasu’) a relicvelor din și despre ce-a fost cândva pe-aici, gen dacii de câmpie. Iar munca asta cu pământul și cu cei care ne vor prelungi, spiritual și fizic, în ziua de mâine, e importantă când trebuie să țesăli un muzeu al satului.
L-am văzut pe Micle săpând, decopertând, pensulând, explicând, amenajând, rezolvând, declarând – și alte merituoase verbe duse la gerunziul acțiunii. Știu că poate ține oameni în mână, după metoda lui – de la, să zicem, finul Adrian* ce învață să stea cu poponeața, cu grijă, să n-o prăvălească, pe muchia săpăturii, până la Văsălie*, bețivul satului, ce trebuie să ajute, plătit, fără să încurce sau să fure, o tabără de arheologi, la Unip. (Numele cu * au fost date din burtă, ca exemplificare a ideii).
E important să știi să lucrezi cu oameni ce să nu te fure, să nu se alinte prea mult, să învețe să își multiplice cunoștințele și să-i faci să meargă în buiestru cu tine, atunci când preiei un muzeu de genul ăsta, unde nu stai toată ziua cu vorba-aceea în sus, în birou, pe telefon, cum mai ai de lucru și cu toanele naturii, cu adusul (convinsul să vină, demontatul, remontatul și alte cele) unor exponate pe teritoriul tău, cu copacii și cu potențiali vizitatori care strâmbă din nas. E directorat în care pui și mâna.
Este o meserie de întins capcane – am lucrat doi ani la un complex muzeal ce avea și un muzeu al satului în componență – cel din Dumbrava Sibiului – și știu ce înseamnă să gândești dincolo de întreținerea unui patimoniu existent, să vezi în perspectivă, să șlefuiești noul cu buricele degetelor tale, ca Pygmalion când rezolva fața Galateei – ai nevoie de al dracului de multă fantezie să vii cu ceva bun și nou, dincolo de l*bele triste ale superiorilor chitiți doar pe profit, care îți cer tonete cu tâmpenii ambulante, de vândut, de Crăciun, în incintă, uitând deseori de funcția educativă a unei astfel de instituții, precum și de cea de a tezauriza valori esențiale ale trecutului identitar.
Am încredere că Dorel Micle va ști să scoată, iar, apă din piatră seacă, preluând de la alt coleg de al meu, de data asta nu de școală, ci de redacție, Dan Radoslav, un muzeu interesant, pe care îl va face și mai interesant. Doar să nu i se lege mâinile – deși nu îl văd acceptând să stea în scaunul cela, din frumosul birou cu grinzi, doar pentru a face figurație.
În viață, un balans subtil ne face să – atunci când resursele de intelect și empatie o permit – navigăm înainte. Undeva se pierde ceva, ca, pe de altă parte, să se câștige. Îmi pare cumva rău de Universitatea de Vest, Facultatea de Istorie, și de familia directorului PLIN Dorel Micle, pentru că vor vedea o idee mai puțin din el. Îmi pare rău pentru neuronii lui, pentru că știu că deja s-a dat peste cap (și se va da în continuare) să învețe ticăitul unei noi instituții, și să îl amplifice, să îl potențeze. Dar îmi pare bine că un om vrednic a ajuns într-un loc de unde vede încă multe parcele de terra incognita în față, unde știu că are ce să descopere și să civilizeze. Cu mâna, cu gândul și cu empatia.
Și, de Consiliul Județean Timiș, sau alți jandarmi județeni, orășenești sau de peste, vor avea idei mai puțin luminoase legate de reducere finanțare, sau pus piedici, sau cerut fraude sau imposturi acestei ikebane în care cred (Dorel Micle + Muzeul Satului + Banat), mai ales că am intrat în dubiosul an al căpităleii europene, mă declar de pe acum în spatele tăbliței cu ”Cave canem”, pentru aranjamentul existent. Grijă, domnilor!
Spor la treabă, Dorel. Hai, că avem de lucru!
Ramona Băluțescu
