Dacă există ”Cântec de scos apa din urechi” (al lui Nichita Stănescu), de ce să nu existe și unul de (sau după, sau pentru) despietrit loc cu exponate, readus în vad, în matcă – alături de oameni, bântuit de oameni, de parcă aici s-ar afla oglinda, și peria, și custura de lăsat în urmă dușman, de reînceput poveste?…
”Vreau să te-aud, să te adulmec, să te gust,
o, lucrul veșnic
sculptat de mine numai bust
și în cuvinte” – spune Nichita, în acel Cântec. Să vedem cum e aici.
E ciudat. Nu sunt, organic, o iubitoare a vieții satului, am trăit doar la oraș și eram deja adolescentă când am ajuns prima dată în satul uneia dintre bunici, unde toate îmi păreau abstracte și ciudate, și nu înțelegeam logica așezării camerelor casei, și a curții, și a relațiilor interumane – și multe altele pe care nu le înțelegeam mă făceau să par un marțian ajuns la cosit, și care nu are idee cum să dea din coasă și, mai ales, de ce.
Recunosc, nu vedeam ce fras ai putea face într-un muzeu al satului, și povestea asta m-a făcut să mă feresc de ele până binișor spre 30 de ani, când am ajuns să îl bat la pas pe cel din Dumbrava Sibiului. Nu știu, poate era și momentul din viață, și altă înțelepciune, și ”ceasul rău, pisica 13”, cum se spune, Însă pe invers, dar plimbarea aceea m-a făcut să văd altfel, tot. Lacul, și casele, și albastrul unora dintre ele, și liniștea pădurii de acolo făceau ca tot aerul acela de contrafacere pe care îl sesizasem în mai tot ce îmi ajunsese până atunci sub nas, ca legat de folclor, să se risipească și să lase loc la ceva digerabil, chiar de căutat.
Răsucirile vieții au făcut ca, nu mult după aceea, să ajung să lucrez, pentru o vreme (doi ani) chiar la Complexul Național Muzeal ASTRA, și să am, uneori, treburi de bifat în Dumbravă, la Muzeu. Și începusem deja să mă întreb, legat de rădăcini. De felul în care arta mare, cultă, pe care o aplaudam prim muzeele lumii, era cumva legată de altița celor de la sat, și ideea de locuire, pe care o admiram la Calatrava și Le Corbusier, părea să aibă, căutând mai bine, verișori ce încă mergeau la gârlă, desculți. Am trecut de tresăririle acelea pe care ți le dădea folclorul amestecat cu ideologia de partid, și m-am oprit la înțelepciunea combinată cu utilitatea obiectelor de demult, și la cumințenia bisericii de sat, și la vâltoarea aducătoare de curățenie, ca o cuminecătură a pământului, spre cei ce îl locuiesc.
Am învățat, încet-încet, despre felul gardurilor și al fântânilor, despre meșteșuguri și despre oamenii care încă le stăpânesc. Una dintre cele mai frumoase amintiri rămâne întâlnirea cu Moș Leuțu, olarul (unul dintre ”tezaurele umane vii”, cum le numeam, o sintagmă ce, de multe ori, se descoperea de sens, așa cum spui ”aparținător”, când ești la socotit productivitatea medicului de ambulanță – atunci când o rosteai din Piața Mică a Sibiului, unde aveam biroul, și se încărna abia acolo, printre casele acelea din Dumbravă, devenite ”acase”, când mai aveai pe-aproape și o mână de găini, și un om al instituției tocmit să tundă via, și… meșterii. Meșterul acela care m-a învățat să folosesc roata olarului, și să ajung la o formă (nu foarte frumoasă ori originală, dar dându-mi un nou grad de înțelegere despre ce înseamnă și a însemnat lucrul cu lutul).
De ce vă spun toate astea, ale unui alt muzeu? Se spune, în biologie, că ontogeneza repetă filogeneza (Legea biogenetică Müller-Haeckel, luată cu amendamentele de rigoare). Tot așa, cursul înțelegerii unui om poate repeta, metaforic, cursul înțelegerii unei societăți, față de lucruri care au ajuns mai greu de digerat, sau de care ne ferim. Și aici, la Muzeul Satului Bănățean, am văzut reluată legea aceasta a biologiei, a viului. Acum, la început de primăvară 2023, aducându-mi în brațe nostalgia față de cursul meu spre înțelegere și învățare – și care învățare poate înainta, pe strasse, neavând la brațetă, și înțelegerea?.
Am văzut un muzeu de la capătul orașului, în care mă plimbasem ultima dată la mijloc de noiembrie, cu un specialist dendrolog, și, apoi, alăturându-ni-se și managerul locului, conf. Dorel Micle, vorbind mult mai degrabă despre copaci decât despre spiritul întreg al locului.
Dar totul trebuie să fie zeiss, într-un loc, ca să poată să-și aștepte cu bine vizitatorii, și copacii își aveau importanța lor. Totuși, atunci am auzit prima dată despre planurile colegului meu de la Universitate, și l-am recunoscut pe arheologul ticăit în cel care preluase conducerea Muzeului Satului Bănățean – strat cu strat, gândea decopertări de obișnuințe vechi, și umpleri cu sens.
Și, credeți-mă, este greu să iei un muzeu de la capăt de oraș, de la capăt de linie de autobuz, sau ce-o fi, un muzeu al unui trecut din care cei mai mulți nu ținem să mai facem parte, și să-l transformi într-un produs cu valoare de întrebuințare, viabil.
Și totuși, asta am văzut acum, prin proiectul Muzeului Satului Bănățean și al Consiliului Județean Timiș. Pentru că, așa cum există împietrire, lunecare în rutină și soartă rea, așa se pare că există și fenomenul invers, de despietrire, cum, la sfîrșitul lui aprilie și în prima zi de mai muzeul prins o neobișnuită viață, mustind de lume, însăilând promisiuni bune pentru ce va urma. Dar să vedem cum a fost.
”Trîmbiț, dobe, larmă, chihot,
Fluier, strîgăt, rîs și ropot…
Șie să fie ? Șie să fie?
Iacă-n tîrg, „minajărie”!
O „comegie” d-a cu fiară
Șî-mprejur lumie șî țară.
În căletcă, o măimucă
Baș ca omu mînca nucă;
Alta, blăstămată, șoadă,
Șă țînea numa’ în coadă
Ș-alcele, mînca-le-ar focu!
Nu-ș găsau o clipă locu.
Lupi, urși, mîță, oi, cornuce,
Fel dă fel dă joavini sluce;
Chițorani, ariși șî vulturi,
Dă prîn lume, dîn țînuturi
D-elea gîbe, d-elea rele,
Feri-mă, Doamne, dă iele!
Asta e o bucată din Victor Vlad Delamarina, din ”Ăl mai tare om din lume”. Dar exact așa a fost descinderea la o întâlnire informală dintre presă, conducerea muzeului și colaboratorii lor, la fine de aprilie, în ziua când se porneau și concertele oferite publicului. Din 24 aprilie și până în 1 mai timișorenii au fost invitați la o manifestare ca o ”șaorma cu de toate”, unde și părinții dar mai ales copiii au găsit o mulțime de puncte de atracție.
Bun, și de ce ar trebui ca niște chestii cu spectacole, și pictură pe față, și mititei sau burgeri și vată pe băț să se întâmple la un muzeu al satului, laolaltă cu, să zicem, pictatul pe ceramică, ce e de-al casei? Păi… recitiți bucata lui Delamarina. Știți, chiar și târgul, cu forma lingvistică ceva mai din popor, bâlci, își are locul lui în tradiția populară. Dar nu cred că ăsta ar fi primul răspuns, de m-ați întreba pe mine. Cred că e mai important să aduci lumea la muzeu. Să o înveți cu muzeul. Să o momești, poftim, să-i calce pragul, și, laolaltă cu vata de zahăr și de datul vijelios pe un topogan imens (pentru un țânc de trei ani), să poți să pleci de acolo familiarizat cu un loc nou, și poate chiar înțelegând ceva mai mult.
Pentru că, printre norișorii de mâncare și muzica (trebuie să recunosc, relativ ok chiar și după gustul meu) din zona cu Parcul Primăverii, persoanele care au căutat distracția au trecut și prin zona de case ale muzeului, și nu pe puțini i-am văzut oprindu-se să citească explicațiile de la gospodării sau să exploreze curțile lor. Iar asta e bine. Indiferent cum ai ajuns aici.
„Modificarea majoră constă în faptul că am mutat întregul eveniment în zona din spate a muzeului, unde avem cam trei hectare destinate evenimentelor de genul acesta. E o zonă pitorească, dar suntem și în zona în care avem cel mai puțin patrimoniu care ar putea fi afectate. Am amenajat două platforme cu pietriș unde s-au instalat corturile, scena și toate celelalte construcții. Avem zona de gastronomie, există un anumit circuit, e o organizare bună”, ne-a spus Dorel Micle, managerul Muzeului Satului Bănățean, la întâlnirea de pe malul lacului din muzeu.
De asemenea, ne-a vorbit și Victor Balaniuc, organizator al Codru Festival și al Parcului Primăverii, care ne-a explicat ce avem în jur: ”Am pregătit multe zone și activități pentru copii, în parteneriat cu Teatrul Merlin, un mini parc de aventură, dar și o zonă cu tobogane și alte elemente distractive. Mai sunt și două scene mai mici, pe una vor avea loc petreceri, seara, dar și o zonă de lounch la marginea pădurii. În zona de food e o diversitate care a fost apreciată, de la plăcinte, la langoși, burgeri sau deserturi.”
Trebuie să adaug că accesul la această manifestare a fost gratuit. Și că, având întâmplarea și în zilele mini-vacanței de la început de mai, a fost un lucru primit bine de cei care, din diverse motive, nu au putut să iasă din oraș.
Eu am ajuns la seara de întâlnire cu colegii și cu conducerea muzeului cu autobuzul – e de știut, pentru cei care încă nu au folosit varianta asta, că există un autobuz, 46, care pleacă măcar unul pe oră spre Muzeul Satului Bănățean, de la Bastion. Faptul că evenimentul va fi extrem de populat de persoane de diverse categorii și mentalități nu mi-a fost confirmat de fetele care stăteau cu picioarele pe scaunele din față, în 46, și care mai apoi s-au recomandat ca fiind din Oltenia, când le-am ”scăpat” o poză, ci mai ales că pentru prima dată în viață am văzut un șir lung de mașini, cât o zi de post, pornind de la Muzeul Satului și ținând până după Horticultură, la plecare, precum și nevoia cordoanelor de polițiști de a interveni pentru păstrarea unei oarecare ordini rutiere.
No, să te dirijeze polițiștii ca să poți ajunge la intrarea într-un muzeu, asta chiar că e ceva – mi-am zis, și am privit întâmplarea cu neîncredere și amuzament. Dar era ”pe bune” – muzeul era deja ticsit, când am intrat, și am rămas absolut blocată în fața valurilor de oameni care fojgăluiau prin toate părțile.
Cu excepția unor părinți care ne-au dat oareșce panici existențiale ținându-și copiii în poziții oarecum nesigure pe unul dintre debarcadere, totul a fost în parametri, sub control, plăcut pentru cei deschiși spre petreceri câmpenești și chiar… cu rest. Pentru că, la plecare, atunci când ieșeam din biroul managerului după ce discutaserăm despre planurile pe care le mai are pentru anul acesta, am auzit pe fetele de la A.S.I.A. cântând pe undeva prin fundul muzeului ceva ce, de ai fost în prima tinerețe acum un sfert de secol, sigur știi să mai fredonezi și acum. Și ne-am zâmbit.
Cât despre planurile pentru lunile următoare, dar și ideile de schimbare a muzeului pentru următorii ani, am fotografiat o agendă plină dar am și povestit cu Dorel Micle și am schimbat idei despre ce poate face locul și mai atractiv, după reușita acestui Parc al Primăverii, care sigur va readuce oameni la muzeu. Am aflat despre dorința de a se mai deschide o poartă de acces, despre o așteptată împroprietărire care să sporească spațiul muzeului, despre noi case și gospodării care se dorește să ajungă aici, despre (foarte interesantă idee!) dorința de a se reconstrui o piață a micilor orașe bănățene. Am mai vorbit despre noile clădiri ce urmează să completeze pe cele existente în muzeu, și despre utilitatea lor. Idei îndrăznețe, ce se leagă de o nouă abordare a conservării și restaurării obiectelor, spații expoziționale multifuncționale, depozite, scene, pavilioane.
Aștept cu nerăbdare Noaptea Muzeelor – iar cine a lucrat într-un muzeu știe că e o ocazie deosebită să împarți timpi neobișnuiți, de noapte, cu colegii și cu obiectele – uneori chiar și cu vizitatorii. Îmi doresc să văd ce aduce Târgul de Gastronomie ”Oale și Cigăi”, sau spectacolul de Rusalii, unde vom avea o coregrafie aparte, sau expoziția ”Banatul Otoman”, și povestea obiectelor păstrate de atunci. Una peste alta, urmează luni, săptămâni, zile încărcate, dense și utile la Muzeul Satului Bănățean, parte din anii pe care i-a gândit managerul Dorel Micle, și… senzația mea este că, după această intrare în primăvară făcută, pentru mulți, tot prin intermediul Muzeului, mușteriii nu vor lipsi nici pentru celelalte activități. Pentru că așa despietrești muzeu, și-l faci viu, cum spuneam.
Ramona Băluțescu
