La mine în vecini este ca în viață: una caldă, una rece.
Partea caldă: cineva – probabil Primăria Timișoara – s-a apucat să planteze o mulțime de copăcei.
Inițiativă excelentă.
Orașul are nevoie de verde, de umbră, de aer respirabil.
Pentru asta, jos pălăria.
Aceeași instituție are însă un talent aproape artistic de a-și trage câte un glonț în picior exact în momentul în care face ceva bun, probabil pentru ca să nu se dezechilibreze universul.
De data asta, printr-o declarație care sfidează nu doar logica, ci și propriul trecut.
Aflăm, pe un ton doct, că „lacul” din Parcul Lidia – sau Pădurice, cum îi spune lumea – nu e lac.
E, de fapt, o baltă.
Ba chiar mai mult: o componentă a sistemului de irigații.
Fără scop de agrement.
Reprezentantul primăriei mai are și nesimțirea să sugereze că femeia care a semnalat ce se întâmplă acolo este un fel de reclamagioaică care nu are altceva de lucru decât să-i reclame pe inteligenții și harnicii din primărie.
Serios?
Pentru că, dacă ne uităm puțin în urmă, găsim aceeași Primăria Timișoara povestind cu totul altceva, atunci când trebuia justificată investiția de vreo milion de euro în parc: lac cu nuferi, grădini luxuriante, jocuri de apă, două lacuri tematice… un mic paradis urban, nu o „baltă tehnică”.
Dacă nu credeți citiți aici, aici, aici sau în nenumărate alte locuri.
Curios cum, după ce banii au fost cheltuiți, lacul a retrogradat administrativ.
Din element de agrement a devenit… infrastructură agricolă.
Realitatea din teren spune însă altă poveste.
Sistemul de irigații nu era alimentat de lac, ci din foraje dedicate, cu pompe. Cel puțin 3 foraje, despre care știu eu.
Presa vremii mai spunea ceva și despre un sistem computerizat de control al acelor irigații, dar, probabil, asta era o exagerare, sau poate o modalitate de a sifona niște bani.
Oricum Păduricea și lacul aveau circuit de apă, un sistem de filtrare, un mic sistem gândit – măcar la început – ca să funcționeze.
Și, surpriză: natura a confirmat intenția inițială.
Au apărut pești – nu peștișori din acvarii abandonate, ci exemplare serioase, ca în orice lac ornamental respectabil. 
Au apărut și niște broaște țestoase, eu am numărat vreo 10, la un moment dat. Unele mai mici, altele mai mari.
Bineînțeles, broaștele „clasice” erau deja acolo, pionierii ecosistemului.
Și este bine că erau, pentru că broaștele mănâncă țânțarii care altfel i-ar fi mâncat ei pe cei care se plimbau prin parc.
Râulețul care alimenta lacul ajunsese și el viu, populat cu peștișori.
Se crease ceva rar pentru un oraș: un ecosistem mic, dar real.
Nuferi, apă, viață.
Oamenii se opreau, priveau, se bucurau.
Nu mai conta nici că artezienele nu mai funcționau de câțiva ani – locul trăia.
Până când, anul trecut, într-o dimineață, a venit „întreținerea”.
O echipă, o dubă, niște butoaie.
Peștii au dispărut.
Nu știu ce s-a întâmplat exact.
Ce se vede însă acum e rezultatul: pete negre de ulei pe apă, nu știu dacă nu cumva e o substantă specială, pentru că petele acelea apar periodic, liniște totală sub suprafață, nici urmă de viață. Nici nu știu de unde au găsit broasca aceea țestoasă pe care au vopsit-o în verde idioții, pentru că chestia aia a fost făcută intenționat, vopsirea gardului s-a făcut cu pensula și nu putea să ajungă întâmplător vopseaua pe broasca aia.
Un lac transformat într-un decor inert.
Un fel de „reabilitare” prin anihilare.
Și atunci apare întrebarea reală: nu cumva problema nu e lipsa banilor, ci lipsa competenței?
Pentru că întreținerea unui astfel de loc nu e chiar o joacă.
Nu e suficient să știi unde să plantezi panseluțe și la ce biserică să te afișezi duminica.
Ai nevoie de oameni care înțeleg ecosisteme, apă, echilibru biologic, instalații.
Nu merge să dai mentenanța unor astfel de amenajări unor firme care se pricep la tăiat iarba, dar care tratează un lac ca pe o fosă septică.
Mereu aceleași firme, ale acelorlași oameni, doar numele se schimbă periodic.
Altfel, rezultatul e previzibil și, din păcate, deja testat.
În Parcul Botanic Timișoara, amenajările de apă au fost abandonate rând pe rând.
În Parcul Adolescenților, s-au cheltuit bani frumoși pentru un lac care, neîntreținut, a sfârșit astupat.
Iar lacul de lângă locuința mea pare că merge pe același drum: de la proiect ambițios, la ecosistem spontan, la neglijență administrativă și, în final, probabil… dispariție.
Oricum, sunt liniștit: pe hârtie, totul e în regulă.
Nu e lac. E o baltă.
Și, evident, nu are scop de agrement.
