Uneori se întâmplă lucruri care ne fac să ne-aducem aminte de ce citim, de ce mergem la teatru, de ce ne punem întrebări etice. Răspunsul este simplu – ca să trăim mai mult. Mai multe. Mai bine. Doar felul de ajungere acolo nu e simplu.
Cum nu orice câine este hăitaș, nu orice adiere de gând te poate opri din ce faci, să te pună să te privești din afara ta, și să te întrebi ce ai fi făcut, dacă… Sau ce ai face dacă – ceea ce este încă și mai arzând. Și atunci se întâmplă rostul, nemurirea. Pentru că te strecori din pielea ta, și locuiești altele, de împrumut, și devii, sper eu, cel mai degrabă mai bun, pentru că încerci să înțelegi și altceva decât ce ai trăit până acuma, tu, și altă dragoste, și altă durere. Devii mai mult.
De curând, de Ziua Filosofiei de anul acesta, un actor ne spunea, la UVT, că profesorul lor de actorie îl explica pe Shakespeare drept folosind un curs de viață cu trei momente: naștere, dragoste, moarte. Faimă, înavuțire, regrete – toate sunt acolo, deja, da. Iar Shakespeare este proto-părintele arhitect șef, psihologul-sociologul-filosoful suprem al scrierilor despre-ce-se-trăiește, un fel de profesor de socio-umane (cum am spune azi) divin.
Și cugeți, la Shakespeare, și la coborâtorii din el, la lucrătorii de cuvânt (nu chip) cioplit ce vor să arate frumos (sau mai puțin) viața, și te întrebi ce e de făcut. Dacă doar stai, nu ești om. Nu. Ești un computer de ferirea căruia trebuie să alegi pătratele cu biciclete, sau semafoarte, atunci când intri pe un portal de cumpărături, pe net.
Importantă e întrebarea. Problematizarea. Poate mai importantă decât răspunsul. Decât găsirea lui. Important e să pornești la drum. Și lucrul acesta se face prin întrebări. Spun asta studenților (nu de multă, dar de dragă vreme), purtându-i de mână înspre filosofia întrebării.
Și drag mi-a fost, la spectacolul de joi seara, cu „Mass”, să îmi aduc aminte de toate aceste lucruri. Nu, nu era Shakespeare, dar știți ce e haios? Că ar fi putut fi. Pentru că erau durere și dragoste, cu substanță care creează. Îmi aduc aminte, vag, de spectacole de care m-a durut în cot. Care nu mi-au însemnat ceva, în care nu m-am regăsit. În acesta, însă, mi s-a activat un idiot instinct de scriitor, care îți erodează din timpul de participare, făcându-te să urmărești și textul, și să încerci să anticipezi cuvântul/fraza care va urma. Uneori mi-a ieșit. Alteori m-am găsit surprinsă. Nu știu dacă, dihotomic, a găsi sau nu urmarea e bine sau rău, dar meta-privirea îmi spune că participarea la întrebare e bună. Și aici, la nivelul textului, apoi al interpretării (deciziilor de regie) dar, mult mai încolo, mai ales, la nivelul deciziilor de conștiință. Sau, ca să fim tributari celor de mai sus, la nivelul întrebărilor care pot duce la decizii de conștiință.
Viața e curvă. Te găsești prins în întâmplări de neînțeles, ca într-o ambră, și trebuie să înțelegi, ca să poți merge mai departe.
Tot așa e și întâmplarea din „Mass”, perfect valabilă, chiar de, statistic, nu foarte des întâmplată. Dar nici neîntâmplată, din păcate… Ajungi actor al sorții în teaca, în chinga unui trecut care nu ai fi vrut să te conțină, în care, poate, ai avut prea puțin de spus. Și trebuie să faci ceva.
Am fost, ca un duh de sorginte bizară, rapid-migratoare, în pielea fiecăruia dintre cei patru actori, dublați de patru personaje, în jocul lui „Mass”, în jurul unei mese vag îmblânzită de o kalanchoe în ghiveci. Sub nimburi de sfinți reci, neîndurători, care nu permit schimbarea în trecut, deși toate cele patru personaje și-ar fi vândut o halcă mare din viața rămasă pentru asta.
Apreciez enorm alegerea temei. Nu am s-o divulg, cum nici mie nu mi s-a divulgat, atunci când am citit despre cam ce s-ar întâmpla acolo. Să spunem că e doar un ghem de lucruri din trecut, lucruri ce nu mai pot fi schimbate, care trebuie cumva țesălate, în comun, ca să nu mai gâtuie. Și în care ai putea fi tu, așa cum am fost și eu, în timpul curgerii piesei.
Și da, replicile din interacțiunea celor patru mi s-au părut, în cea mai mare parte, coerente. Adică omenește posibile. Adică le-aș fi spus, cred, și eu, dacă…
Există și nume numite, nume gândite, Obama, Trump, nume care au schimbat sau ar fi putut schimba politici care au consecințe până jos, la firul ierbii, la oamenii aceștia care pot exista, exact așa, în orice cătun. Care au existat. Care există…
Și ce faci/ce ai fi făcut devine ce ai face, pentru spectator, și încă un mănunchi de decizii etrice se adună la suma noastră de inele de creștere. Chiar și cu momentul eliberării lui „v-am iertat”, spus încet și șoptit de unul din personaje, cu fața în altă parte decât spre recipienții iertăciunii, care moment mi-a scos, finalmente, lacrimile la iveală.
Sunt actorii de numit (Ofelia Popii, Mihaela Trofimov, Richard Bovnoczki, Marius Turdeanu). E regia (Andrei și Andreea Grosu). E scriitorul. Fran Kranz. Îl invidiez. Îl întreb, înspicată de teamă, în hol, la Mall, pe cel ce urma să devină, în câteva minute, tatăl acuzator, dacă acolo se ține „Mass”, cu un sfert de oră înainte de. Și mă simt, în timpul piesei, ca bătaia de fluture brazilian ce poate determina tornada din Texas, și îmi spun: suntem interconectați – cei din piesă, cei din afara ei, noi cu ei, toți.
Venisem pentru Richard – Richard (actor și personaj), după ce devenise, pentru mine, o etichetăa pierderii minții, adusă pe scenă, văzându-l în „Cardinalul”, de Nicolae Mărgineanu, și l-am găsit vorbind, din alt unghi, tot despre un loc unde mintrea-și alege cărarea ei bizară. Iar după spectacol am vorbit despre o a treia cărare de acest fel, pentru viitor.
Poate nu întâmplător, ne preocupă mult lucrările dincolo de normă ale minții. Poate exact pentru că, spre deosebire de spații încercuite, sau țări, aici nu există o graniță certă. De unde și nedumerirea și suferințele celor de alături. Și încercarea disperată de a înțelege, spre a așeza.
Am trăit mai mult, joi, nu doar cu o emoție estetică, ci și cu o deczie. Care nu contează care a fost – a fiecăruia, după posibilități. Dar contează drumul spre ea, întrebarea. Întrebarea despre ce aș fi făcut, și cum, m-a prelungit, și mi-a dat încă un fragment de viață, de empatie, de înțeles.
Mulțumesc, „Mass”, mulțumesc Festivalului Caleido. Ne vom mai întâlni, de veți mai fi, și vă doresc să fiți!
Ramona Băluțescu
