Înfrângerea cu Portugalia a durut. Eșecul cu Georgia ustură. De la înfrângerile mondialului francez Romania nu a mai arătat atât de rău. Sigur, Georgia face și ea parte deja din rândul marilor forțe ale rugbyului. Dar, în niciun caz de pe o alta planetă, așa cum sugera selecționerul francez, David Gerard. Dar, când nu poți mai mult, trebuie să te scuzi cumva.
Din păcate, decăderea rugbyului românesc continuă. Și va continua. Asta până când federația va avea un președinte de federație competent. Pe hârtie am tot avut. Dar niciunul nu a știut să găsească antidotul, capabil să oprească prăbușirea rugbyului românesc.
Nu este niciun secret că picajul a început după revoluție, când schimbările la nivel economic au dus la închiderea a sute de întreprinderi. O dată cu acele întreprinderi, au murit și structurile sportive. O dată cu structurile sportive, s-a micșorat, de la an la an, aria de selecție. O dată cu aria de selecție nu prea ai mai avut de unde alege spuma. Și te-ai mulțumit cu ce s-a produs. Așa a ajuns naționala o echipă de eșalonul trei.
Niciun președinte de federație nu s-a preocupat de profesionalizarea acestui sport. Ne-a plăcut să cochetam cu antrenori străini la națională, dar unii președinți, daca nu chiar toți, au uitat că rezultatele rugbyului românesc pe plan extern nu sunt altceva decât efectul lipsei de profesionalism de pe plan intern.
Niciun președinte de federație nu e capabil sa pună la punct un proiect, la care e nevoie să implice și Ministerul Sportului și pe cel al Educației.
Pentru asta e nevoie ca președintele să atragă oameni care vor dezvoltarea acestui sport, nu persoane care sa care un sicriu. Dacă există oameni care iubesc rugbyul trebuie să înțeleagă că așa nu mai merge. In consecință, ceva trebuie să se schimbe.
Pentru asta, e nevoie să pleci de la un manual de licențiere, care îți spune ce trebuie să faci pentru a fi un club profesionist, un club amator sau club din ciclul „mișcare pentru toți”.
Rugbyul românesc nu are o școală de antrenori, capabilă să producă tehnicieni care, la rândul lor, să aibă competența de a forma jucători. Și mă refer la acei jucători care să plece la drum cu ABC-ul învățat, adică bagajul tehnic.
Sigur, există antrenori de copii și juniori și astăzi, dar fiecare predă după principiul „lasă că știu eu cum”. Iar acest principiu produce jucători care ajung la lotul național cu carențe mari. E ca atunci când, ca profesor de liceu, te trezești în clasa a IX-a cu un elev care abia e în stare să citească pe silabe.
Școala de antrenori poate avea profesori de afară, căci, e clar, în țară nu cred că există. Model poți lua pe oricine. Nu ar fi o rușine să apelezi la Georgia. Să nu uităm, URSS a învățat rugby de la români.
Aceasta școală poate crea un viitor pentru rugbyști care se pregătesc de retragerea din activitate. Sigur, nu pentru toți.
Cu o școală de antrenori pusă pe picioare și care produce, tu, ca federație, ești pregătit să introduci in manualul de licențiere obligativitatea ca echipele din Superligă să aibă echipă de U12. La fiecare doi ani, mai adaugi o categorie de vârstă, până ajungi la U23. Cu campionat national.
Cine nu are, nu joacă și merge in liga a II-a.
De asemenea, echipele din prima ligă nu trebuie să aibă datorii față de angajați. Pentru a preîntâmpina situații de genul CSM Constanța, la înscrierea în campionat, fiecare echipă depune o garanție egală cu valoarea fondului de salarii pe o lună. Nu ți-ai primit banii, depui hârtie la Comisie, iar federația îți virează bănuții din acel fond de garanție, pe care ești obligat să îl reconstitui.
Sunt măsuri dure, dar indispensabile pentru a recupera terenul pierdut. Nu e nevoie neapărat de 50-60 de echipe în liga a II-a, cum erau în anii 80, dar e nevoie de o structură capabilă să livreze calitate.
Poți merge mai departe, prin crearea a două-trei centre regionale. Și când afirm asta mă gândesc scoli sportive, care să aibă o clasă de rugby, în sistem internat. Iar zona Moldovei sau a Văii Jiului se pretează, fiind centre vechi ale rugbyului românesc. Va fi și o rază de speranță pentru familiile din acele zone, cunoscute că fiind sărace, să își trimită copii să facă sport pentru a își face „un rost în viață”.
Altfel, în ritmul de regres, nu e de mirare daca în 5 ani, Belgia nu va fi peste tine, iar cu Germania vei ajunge sa te chinui.
Până atunci, ne hrănim cu iluzia că națională de rugby e fruncea in sporturile de echipă, fiind, cred, cea mai bine clasată în clasament.
Altfel, viitorii antrenori de rugby vor trebui să formeze adevărate caractere. D’alea care nu se vor da lovite niciodată, chiar și atunci când întâlnesc Georgia, fie ea și de pe altă planetă. Fuga de la „locul crimei” nu te absolvă de rușine. Sunt curios câți din cei 14 absenți din meciul cu Georgia au fost accidentați pe bune… Mai mult de jumătate s-au dat loviți pentru a nu le fi pătat CV-ul.
