Cristian Tudor Popescu ne spune într-un articol:
”Ce se regretă din perioada Ceaușescu? Se regretă faptul că nu exista sâmbătă liberă? Cine își mai aduce aminte de asta acum? Nu exista nici duminică liberă, că îmi amintesc cum muncea maică-mea, de atîte ori, duminicile. Sâmbătă nici vorbă…Își amintește cineva cum nu puteai să circuli, decât o săptămână da, una nu, cu mașina? Vă dați seama ce catastrofă, ce cădere în depresie ar fi acum, în condițiile astea în care sunt mai multe mașini decât oameni…Pentru că, dacă e să sintetizăm într-o frază ce s-a întâmplat în România în 34 de ani, sunt mai multe mașini decât oameni. Deci nu ne amintim toate chestiile astea, ne amintim că se dădea, butelie la oameni, că primeai casă și aveai repartiție, deci un loc de muncă asigurat. Asta este nostalgia”
Nici măcar asta.
Hai să le luăm pe rând:
În prima zi de muncitor a vieții mele, tatăl meu vitreg m-a luat de mână și m-a dus la CEC-ul care pe atunci era în Piața Libertății, acolo unde ulterior avea să fie sediul PNȚCD, să-mi fac actele pentru un apartament.
Am semnat niște hârtii, și am obținut un împrumut de 30000 de lei care urmau să fie virați către OCLPP și am primit o hârtie pe care să o duc la întreprinderea unde lucram.
Urma să plătesc o rată de 500 de lei/lună, împrumutul, timp de vreo 5 ani, la rata asta urma să se adauge o altă sumă, ceva mai mică, care „pornea” în momentul în care intram în posesia apartamentului. Leafa mea din acel moment era de vreo 1200 de lei.
A doua zi le-am dat celor de acolo acea hârtie și după câteva zile numele meu a apărut ultimul pe o listă care era afișată pe un perete al halei, listă care-i cuprindea pe cei care urmau să primească la un moment dat apartamente proprietate personală.
Acea listă se schimba din când în când.
Dar, chiar dacă apăreau noi nume pe listă, cei care erau căsătoriți aveau prioritate, cei care aveau copii aveau prioritate și mai mare, așa că eu, care nu aveam nici copii, nici nu eram încă căsătorit, rămâneam întotdeauna ultimul pe listă.
La un moment când altcineva necăsătorit și fără copii a apărut pe listă, am urcat cu un loc, dar oricum, după vreo 2 ani de când începusem să plătesc ratele pentru apartament șansele mele pentru a-l obține erau tot atât de îndepărtate ca și în prima zi.
Iar după ce mi-am schimbat locul de muncă am fost înscris pe o altă listă, din nou ultimul.
Existau și locuințe „de stat”.
Cu cât aveai mai mulți copii, erai pus mai sus pe listă. Era ceva normal. Dacă erai tânăr și nu aveai soție și copii și nici buletin de Timișoara, puteai spera cel mult la un loc într-un cămin de nefamiliști unde locuiai cu altcineva în cameră.
Dar de obicei aceste apartamente primite la locul de muncă, „locuințe de serviciu”, te legau de locul de muncă. Plecai la altă fabrică, pierdeai și locuința.
Și mai erau și locuințele „de ICRAL”, locuințe în care rămâneai o viață. Dar pentru că majoritatea locuințelor erau repartizate întreprinderilor, șansele să primești o locuință din aceasta erau extrem de mici, trebuia să fii tare bazat să obții așa ceva.
Deci, povestea cu tânărul care primea o locuință, pentru că era tânăr și frumos, este o simplă poveste.
Părinții mei au locuit împreună cu bunicii mei, deci eram 5 persoane, într-o cameră și o bucătărie, cu WC-ul în curte și apă potabilă la colțul străzii, timp de vreo 14 ani. La familia asta restrânsă în timpul vacanței de vară se adăugau și cei doi copii dintr-o căsătorie anterioară a tatălui meu vitreg.
I-au scris până și lui Ceaușescu să le dea locuință, i-au trimis și poza de mai sus ca să-l impresioneze. Degeaba.
Până la urmă și-au cumpărat o locuință pe care au primit-o după vreo 4 ani de la începerea formalităților și plata ratelor.
Butelia.
O butelie la preț oficial costa cam 350 de lei.
Acestea erau repartizate prin sindicat, sau de la partid, habar nu am pentru că niciodată nu am cerut așa ceva.
Adică aveai bănuțul tău, dar căcatul ăla de butelie puteai să îl cumperi doar după ce sindicatul întreprinderii în care lucrai considera că meriți așa ceva. Primeai o repartiție și mergeai la prăvălie să te înscrii pe o listă. După care mergeai periodic să vezi dacă ai ajuns la rând și să-ți ridici butelia.
Existau și butelii „la negru”.
Adică niște persoane vindeau o butelie, probabil pentru că li se băgase gaz în apartament, sau aveau nu știu de unde o butelie, probabil le muriseră părinții sau ceva asemănător.
O butelie de contrabandă costa, în perioada pe care mi-o amintesc, între 3000 și 6000 de lei.
Asta în condițiile în care prin anii ’80, mai pe la mijlocul acestei perioade, salariul minim pe șantierul în care lucram era de 1570 de lei, salariul unui inginer proaspăt absolvent era de 2100 de lei, un inginer cu vechime și o funcție oarecare, șef de lot sau ceva asemănător, primea vreo 3000 de lei, o contabilă cu studii superioare avea și ea leafă cam ca un inginer, iar 6000 de lei nu prea făcea nimeni de acolo într-o lună decât dacă fura ceva. Îmi amintesc foarte bine sumele astea pentru că eu eram casierul care le dădea leafa.
Locuri de muncă avea toată lumea.
Mai mult, dacă erai legitimat pe stradă, acest lucru se întâmpla destul de des, ți se cerea legitimația de serviciu. Dacă nu o aveai, erai reținut, băgat în dubă și dus la Miliție pentru a ți se verifica statutul.
Mama care a lucrat de la vârsta de 15 ani și nu a lipsit de la serviciu decât două săptămâni, atunci când m-a născut, și a doua oară când au găsit-o leșinată în toaleta halei unde lucra și au chemat salvarea, avea un cancer, a fost dusă la miliție împreună cu o colegă, se duseseră să bea o cafea pe terasa de la Violeta, a venit razia și nu aveau legitimația la ele. Soția mea a ajuns la poliție pentru că era într-un bar și nu avea la ea legitimația de serviciu. Eu nu am ajuns acolo pentru că de câte ori vedeam un milițian treceam pe partea cealaltă sau mă întorceam și o luam în sens opus. Am fost și eu legitimat pe stradă sau în alte locuri publice, de nenumărate ori, dar aveam grijă să am întotdeauna legitimația de serviciu la mine.
Dacă verificările făcute de milițieni confirmau că lucrezi undeva, erai eliberat.
Dacă nu, trebuia să te prezinți la „Forțele de muncă” să ți se dea o repartiție.
Dacă nu te prezentai acolo și nu te angajai, sau dacă erai „recidivist”, erai judecat în procedură de urgență și erai condamnat pentru „parazitism social”.
Și să nu credeți că procesele astea aveau termene ca acum, că se tot amână până când fapta era prescrisă, nici pe departe, te prindea milițianul ăla după-amiaza sau seara fără legitimație, în următoarea dimineață erai dus împreună cu alții, la Dicasterial și la ora 12 erai deja în drum spre noul loc de muncă sau spre Canalul Dunăre-Marea Neagră sau mai târziu spre Casa Poporului.
Ca să fim cinstiți, exista și o altă față a medaliei.
Dacă erai bolnav, mergeai fie la dispensarul din cartier unde te consulta un medic competent și îți prescria tratamentul corespunzător. Dacă era nevoie de analize, te duceai la policlinica de care aparțineai, eu aparțineam de Policlinica 3, acolo unde este acum Facultatea de stomatologie, unde ți se recolta sânge, urină sau ce era nevoie, a doua zi primeai rezultatul și te întorceai la dispensar, unde doctorița aceea nu te trimitea la urgență să se ocupe ăia de tine ci îți prescria ea tratamentul, pentru că își cunoștea meseria, spre deosebire de majoritatea medicilor de familie de acum. Am fost de câteva ori pe la urgență aia, pentru că pe acolo trebuia să trec ca să ajung la un prieten care era pe atunci fotograful oficial al Spitalului Județean, dar niciodată nu am văzut așteptând acolo mai mult de două persoane. Acum în fiecare moment sunt zeci de oameni care așteaptă ca un medic să se ocupe de ei și să facă, în majoritatea cazurilor, ceea ce ar fi trebuit să facă medicul de familie.
Dacă erai angajat, trebuia să te prezinți la medicul de întreprindere, toate întreprinderile aveau așa ceva, sau la dispensarul care presta serviciile medicale pentru acea întreprindere. Și procedura era identică cu cea de la dispensarele de cartier, diferența fiind că medicii de întreprindere erau ceva mai slab pregătiți, adică, ca să o spunem adevărul, erau cei mai proști medici.
Dacă aveai ceva grav, eu am avut odată o pneumonie, erai imediat internat în spital.
Și se făcea control preventiv de câte ori exista această ocazie, te înscriai la școală, și asta se întâmpla de fiecare dată când treceai de la un stagiu la altul, făceai o microradiografie și ți se lua sânge pentru analize. Te angajai într-un nou loc de muncă, făceai micro și ți se lua sânge. E adevărat, la un moment dat procedura standard era să ți se recolteze de fiecare dată 450 ml de sânge așa că analizele astea erau și o formă mascată de donare de sânge.
Te însurai, micro și sânge.
Probabil că și după ce mureai ți se mai lua sângele rămas.
Așa cum am spus mai sus, mama a fost operată de cancer și a trecut cu bine prin această experiență. Soția mea a fost operată de inimă, de fapt a fost prima operație pe cord deschis din România, și trăiește și acum.
Așa că, una peste alta, eu cred că în acea vreme, dincolo de medicii care trebuiau să raporteze avorturile sau ce mai făceau ei pe acolo, sistemul de sănătate era mult mai eficient decât acum.
Cred că perioada anilor ’80 poate fi descrisă cel mai bine, cel puțin pentru mine, prin întâmplarea următoare:
Aveam pe atunci un motan, Jimmy.
La un moment dat motanul se îmbolnăvise.
Nu erau pe atunci medici veterinari la toate colțurile de stradă, ca acum.
Deoarece mâțul nu mai mânca, m-am gândit că poate niște lapte i-ar face bine.
Așa că într-o dimineață m-am dus pe la 5 la coada de la lapte. Magazinul se deschidea la 6 dar coada formată era deja imensă.
Și parcă asta nu ar fi fost deajuns, mai venea câte o femeie cu unul sau mai mulți copii de mână și se băga în față, era pe atunci o lege, sau poate doar o cutumă care permitea oricărei femei gravide sau însoțită de niște copii să se bage în față la coadă, așa cum vor să facă și acum parlamentarii noștri.
Laptele s-a terminat înainte de a ajunge și eu la rând.
A doua zi Jimmy a murit.
