– Doamnă profesor Ioana Ciucă, activați în cadrul Compartimentul de pneumologie pediatrică a Clinicii de pediatrie Bega și vă aflați acum la Bologna, la ediția a IVaa Congresului Societății Internaționale a Patoligie Respiratorie Pediatrică, împreună cu câțiva din rezidenții dumneavoastră. V-am cunoscut la Maratonul Vaccinării, o altă acțiune de făcut împreună, Cum sunt aceste ieșiri, unde puteți fi împreună cu cei pe care îi învățați?
– Ei sunt viitorul – dacă eu nu investesc în colegii mei, nu o să rămână nimic după mine. Înainte se mai întâmpla ca un om să știe doar el o anumită tehnică, dar în felul ăsta poți fi de folos doar o perioadă scurtă de timp. E foarte important să investim în ceea ce va fi în viitor. Pentru că dacă rămânem doar cu cunoștințele pe care fiecare dintre noi le are, și nu le transmitem mai departe, nu va rămâne nimic după noi. Adică cumva e o investiție nu doar în viitor, ci, subiectiv vorbind, trebuie să lăsăm ceva în urmă. Eu sunt foarte bucuroasă că această specialitate există în România – de doar șapte ani.
– Asta ce înseamnă? Că nu se preda separat?
– Nu exista separat.
– Bine, nici ca spital?
– Nu exista, pur și simplu. E o specialitate nouă, pentru că de bolile pulmonare ale copilor se ocupa, până acum, ca și de gastro, și de toate celelalte, un pediatru. În ultimii ani există această supra-specializare, și avem tendința asta la specializare pe domenii mici, care duce, în mod evident, la o performanță mai înaltă. Diferența e semnificativă, pentru că un pediatru, sigur, poate face anumite lucruri, la nivel bazal, dar performanța trebuie dusă pe fiecare bucată de patologie diferit, cum este pneumologia pediatrică. Sunt foarte bucuroasă, de fapt, de acest lucru, că noi deja suntem cunoscuți pe plan internațional, ca și pneumologie pediatrică română, și, să zic, timișoriană.
– Asta e excelent, și se leagă de o altă întrebare pe care o pregătisem. Interesant, nu știam că doar de șapte ani este o specializare distinctă, pentru că, acum, mie mi se pare firesc să existe, și mi se pare firesc, venind dintr-o întâmplare a mea personală, pe care am să vă spun. Acum mai bine de un sfert de secol eram la operații la cardio, și trecusem foarte repede dintr-o sală în alta, nu știam ce se operează în sala a doua, am văzut o chestie care arăta a braț, cu câmpul care lăsa un petic liber, am văzut incizia și am văzut niște unități anatomice care fluturau pe acolo, și m-am gândit… oar ce fras operează Socoteanu. Și am realizat că triungiul bizar ce flutura acolo era plămânul unui copil de o lună, și m-am prins brusc cât de mare este diferența între anatomia unui adult și anatomia unui copil – ăla a fost momentul meu de revelație, și se lega exact de plămân. Și atunci mi-am spus, măi, stai un pic, dar este firesc ca la diferențele astea enorme să există specialități diferite. Și atunci întrebarea vine firesc: cum colaborați cu colegii de la pneumo mare? În meseria dumneavoastră acolo se fac descoperirile, și le adaptați la copii, sau se ajunge deja să se lucreze direct pentru zona pediatrică?
– Noi colaborăm, În Timișoara, foarte bine cu colegii, avem chiar o bună relație, nu avem probleme niciodată aproape cu partea asta.
– Adică nu sunteți Cenușărese, să spunem așa.
– Nu, nu, nu. Dar unele medicamente sunt întotdeauna prima dată evaluate pe adult și, ulterior, la copii. Însă în ceea ce privește anumite metode, cum ar fi ecografia pulmonară, o folosim în principal la copii pentru că nu-i radiază și e mult mai utilă. Plămânul copilului se vede cu mai mare ușurință, cutia lor toracică, de fapt, e ușor de văzut. Deci aici sunt lucrurile diferite, bolile sunt diferite – în afară de astm, pneumonii și tuberculoză, practic, sunt altă patologie.
– Aveți o patologie paralelă cumva, am înțeles.
– Da. Există unele comune și altele foarte diferite.
– Spuneați, vorbind înainte de discuția aceasta pentru materialul de presă, spuneați că erați cunoscuți pentru a vă descurca cu puțin, dar acum ați început să fiți primiți, românii, la aceeași masă cu marile institute de cercetare din lume. Cum e în cercetare? Sunteți colegă cu șeful cercetării pe UMF Timișoara, prof. Cristian Oancea, el cunoaște ca nimeni altul domeniul. Cum vă mișcați în ceea ce privește cercetarea în Timișoara, mergând pe ideea că, da, România e cunoscută mereu ca având puțin? Cu toate astea, se poate compensa prin fantezie și prin sârguință? – Absolut, dar avem doar 27 de ani de cercetare, în care noi puteam să învățăm să facem ceva – totuși comparativ cu alte universități. Am fost la Harvard, am fost foarte impresionată. În ziua în care ne-am întâlnit pentru proiectul de cercetare pe ecografie pulmonară la copii, oamenii aceia nu au mai făcut nimic altceva, ci erau în cu totul altă parte, în afara spitalului, doar în centrul de cercetare, unde stăteau să discute despre această lucrare. E incredibil. Noi discutăm la telefon, da, ne înțelegem bine cu colegii, dar discutăm la telefon. Hai să facem așa, hai să facem așa, și cercetarea o facem în weekend, întotdeauna. Că n- avem când, pur și simplu.
Cercetarea în Timișoara este, cel puțin în UMF… e singura universitate din țară care ne ajută enorm, pentru că avem acces la baze de date, lucru pe care unii nu îl au. Acum vorbeam cu unii colegi din India, îmi cereau lucrările, știți? Că ei n-au acces. Pentru că, să ne gândim, există o inegalitate extremă. Adică noi stăm foarte bine, aș zice. Deși avem doar 27 de ani de când am început să studiem. Iar, alt lucru foarte important este că Universitatea de Medicină din Timișoara susține financiar publicarea articolelor.
– Și asta e un lucru mare.
– Adică, cel care e inscris la doctorat, studentul doctorand, are, pur și simplu, la 20 și ceva de ani, 30, posibilitatea să publice un articol într-o revistă bună, pentru că i se decontează acea taxă care este undeva la 3000 euro. Adică e semnificativă. Noi nu ne-am fi permis nici acum 27 de ani, nici acum. Nu e destul de ușor pentru un om să publice o lucrare la prețurile astea.
– Da, dar acum 27 de ani încă nu au apărut acei crocodili în sistem, care trăiesc făcând reviste exact pentru a lua taxe pentru publicarea articolelor. Adică paradigma era puțin diferită. Trebuie să recunoaștem și asta.
– Probabil, dar să știți că eu am publicat și înainte. Adică primisem niște burse la congrese europene și publicam în reviste din aceste lucrări pe care le prezentam. Erau postere sau lucrări mici, dar asta pentru că am avut ca și mentor un om ce făcea parte dintr-o societate europeană,
– Să-l numim.
– Ioan Popa. Mentoratul acesta este esențial. Dacă nu există mentor, nimic nu merge mai departe.
– De asta vă și întrebam de cum se simte echipa de rezidenți pe care o aveți cu dumneavoastră în această întâlnire comună.
– Vom vedea astăzi. Vom vedea după jurizaare.
– Există și jurizaare. Cred că postele vor prezenta ei, nu?
– Da, opt postele, astăzi și mâine. Câțiva dintre ei au o prezentare. Pentru că au câștigat la congresul de pneumologie pediatrică pe care îl suținem noi în fiecare an la Timișoara. La Timișoara, a opta ediție se va desfășura în toamnă. Au câștigat premii, tot așa, prezentând lucrări. Jurizați fiind nu de mine, ci de evaluatori din afară.
– Da, chiar vreau să vă întreb de congresul din toamnă, pentru că spuneați că toți cei pe care i-ați invitat au spus că vor veni. Deci Timișoara există pe harta pneumoniei pediatrice mondiale sau europene?
– Absolut. Sunt foarte mulți lectori – invităm, de obicei, vârfuri, nume deosebite, președintele societăți internaționale a fost la Timișoara acum doi ani.
Acum vreo de ani, cred, am cunoscut un tânăr, student la medicină, chiar, care voia să se sinucidă pentru că avea nevoie de transplant de cord-pulmon, ceea ce nu se făcea atunci în România. Până la urmă i-am găsit variantă la Viena, la Klepetko. Dar întrebarea ar fi… ce se întâmplă astăzi în România pediatrică atunci când nu aveți, local sau național, o rezolvare?
– Atunci când nu avem o rezolvare, local sau în România, întotdeauna apelăm la cei din străinătate. Eu, de exemplu, am o legătură bună cu Szeged. Și suntem aici împreună cu colegii de la Szeged. Sau, dacă-i nevoie, cu cei din altă parte. Fiecare pe specializarea lui. Dacă-i nevoie de fibroză chistică, în Anglia. Fiecare dintre noi. În America nu – doar contra cost. Dar, în Europa, da.
– Dar medicul român nu se oprește la spune… eu nu pot face, ghinion?
– Nu cred, vă dați seama că-i vorba de copii, e imposibil să te oprești, să zici că du-te caută alt doctor. Nu se poate.
– Am înțeles. Deci se caută o cale, chiar dacă e vorba să trecem de graniță. Și se urmăresc cazurile pe mai departe.
– Da, bineînțeles, ei vin ulterior, se întorc la noi. Eu am făcut un an și ceva de medicină de familie. Am lucrat cu adulții, dar nu mi-aș fi imaginat, când am terminat facultatea, că voi face pediatrie. Însă acum nu aș mai face pentru nimic în lume altceva. Pentru că e o recompensă sufletească, și poate sună puțin patetic, dar așa este.
– Eu cred că patetismul își are locul lui în medicină. Și e binevenit. Să rămânem în zona patetismului. Cât e speriat este un copil cu o boală pulmonară? Vă întreb, aducând aminte iarăși de ceva din trecut, și suferind și eu, o vreme, cu afecțiuni de plămâni. Mi-aduc aminte de prima persoană cu care am făcut un material în timpul COVID-ului. Încă nu făcusem vaccinul. Încă erau toate lucrurile foarte ciudate. Și de acolo a și plecat ideea cărții aceleia, „Apa albastră”, pe care am ilustrat-o cu o poză în care apăreți și dumneavoastră. Și femeia despre care scriam îmi spunea… atunci când m-au luat cu salvarea de acasă, singurul lucru pe care îl doream și de care mă agățam cu disperare era butelia de oxigen, și le spuneam ambulanțierilor… faceți orice, dar nu luați de lângă mine butelia de oxigen.
Am și constatat, atunci când ai probleme cu respirația, când nu mai poți să respiri, conștientizezi boala mult mai mult decât atunci când te deranjează inima, sau ficatul, sau stomacul. Cât de speriat este un copil care ajunge să aibă dificultăți de respirație?
– Sunt îngrozitor de speriați. Imaginați-vă că intrați sub apă, dumneavoastră chiar ați trăit o experiență asemănătoare, dar cum ar fi să intrăm sub apă și să nu putem respira? Să stai acolo maxim cât poți ține aerul și apoi e o senzație de moarte iminentă. Cred că e cea mai îngrozitoare senzație. Și copiii ăștia nu știu să verbalizeze, uneori. Vă dați seama că vorbim ori de copiii de câteva kilograme, de câteva luni, nu știu să verbalizeze. Singurul lor fel de a se exprima e plânsul. Dar la fel de bine este când se vindecă. Copiii se vindecă, aș spune, mai repede și mai frumos decât adulții. Îți zâmbesc imediat când se simt puțin bine. E o meserie tare frumoasă.
– O întrebare mai dificilă pentru România. Ce simțiți despre felul în care se face, sau se poate face, sau ar trebui să se facă prevenția? La dumneavoastră în meserie.
– E cea mai mare durere…
– Suntem deficitari în toate zonele medicine în România. Dar acolo, la copii.
– Asta se întâmplă și în străinătate. Curentele antivaciniste sunt deja din ce în ce mai pregnante și ele vin din SUA. Din păcate și nefericire, foarte mulți părinți iau decizii pentru copiii lor.
– Decizii proaste. Asta nu e rău, că iau decizii, dar decizii proaste.
– Evident. Care implică copilul. Dar, știți, generația părinților e vaccinată. Adică eu sunt vaccinat, dar aleg ca al meu copil să nu se vaccineze. Iar în momentul când vor începe boli severe, grave, să zic poliomielită, de exemplu, că nu e o plăcere deloc, atunci omenirea va realiza… Sperăm noi să nu se întâmple. Evident că nu ne dorim asta. Dar, întotdeauna, doar dacă se repetă istoria… Din păcate nu învățăm nimic din ea.
– Bun, și în toate astea, ce facem în România?
– Adică noi putem face câte ceva. Noi vorbim într-una la congrese, să încercăm să convingem zilnic părinții, și să le explicăm ce riscuri au copiii lor dacă se expun neimunizați la aceste boli. Adică totuși se moare din cauza unei rujeole. Să nu uităm că recent a fost o epidemie, tusea convulsivă. Adică cum să stai să te uiți la un bebeluș care se chinuie și tușește până când vomită?… Pentru noi este incredibil că cineva își poate continua această tip de gândire, dar, din păcate, se întâmplă.
Cred că creșterea educației, nivelului de educație medicală e foarte important, și dumneavoastră faceți acest lucru de multe ori. Cred că e nevoie, de fapt, să și colaborăm împreună. Medicii, părinții, presa – ar fi foarte important să creștem nivelul de educație.
Apropo, un om face infarct. Cine ce știe ce să facă?
– Da, da, da, cursurile de prim-ajutor, și așa mai departe.Și atunci mergem firesc la a continua această întrebare. Cine, dintre dumneavoastră, este cel care ar trebui să meargă cu scobitoarea în soneria inspectoratelor școlare, a Ministerului Învățământului, ca, poate, lucruri care se termină cu rugăciuni să se termine cu niște învățăminte pe zona medicală? De ce nu se rezolvă lucrurile astea? Și cine ar trebui să rezolve astfel încât ministerele să discute între ele și să se poată rezolva treaba asta cu educația medicală la nivelul școlilor?
– În mod clar, decidenții la nivel administrativ, deși în Timișoara există inițiative locale din acestea, în care ești invitat să vorbești despre primul ajutor sau despre anumite patologii în școli. Sunt directori care fac asta.
– Da, dar nu sistematic.
– Da, nu sistematic. La nivel național, cred că cei care iau hotărârile ar fi, practic, parlamentarii. Ar trebui inițiată o lege, dar asta nu știu eu să vă spun.
– Da, da. Deci, undeva tot la nivel de comunicare și de legislație ne oprim. Deși sunt lucruri care ar putea fi rezolvate, și înțeleg și de la dumneavoastră că v-ați dori treaba asta. Adică să se discute mai mult, să se învețe la nivele diferite, să se conștiențeze așa încât să aveți mai puțini clienți, până la urmă. Sau cu patologii prinse mai repede, rezolvabile mai repede.
– Sigur că da, prevenția este în mod evident de dorit.
– E o noutate congresul acesta pentru dumneavoastră?
– Am mai fost la Bolonia la congres. De obicei locul se alege în funcție de cum hotărăsc organizatorii. Anul trecut a fost la Barcelona, acum doi ani la Porto – se ține în locuri diferite, și sigur va fi și la Timișoara. Noi ne-am înscris pe listă. Și vom fi în mod evident luați în considerare. Mi s-a spus acest lucru, deocamdată nu, dar sper să reușim. Eu sunt invitată al treilea an să susțin cursuri de ecografie pulmonară pentru cursanții societății în cadrul Congresului.
– Deci tragem și spre noi, ceea ce iarăși va fixa și mai bine Timișoara pe harta pneumologiei pediatrice.
– Sigur. Noi sunt români, este și profesorul Mihai Craiu de la București.
– Cel cu popularizarea științei? Un om merituos! Un nume de pomenit atunci când e vorba de schimbat lucrurile în sistem, nu doar de bifat ziua salariului. O echipă românească bună.
Ramona Băluțescu
