1792: Regele Ludovic al XVI-lea al Franței este formal arestat de Tribunalul Național și declarat „inamic al poporului”.
Ludovic al XVI-lea este mai ales cunoscut pentru rolul său în revoluția franceză, care a început după convocarea Stărilor Generale în 1789, una dintre încercările regelui de a reforma finanțele statului. Mișcarea transformă rolul politic al regelui și sistemul de guvernare al Franței, punând capăt monarhiei absolute a dreptului divin. Inițial, regele Ludovic al XVI-lea, deși un pic îngrijorat de cursul evenimentelor, este de acord să devină un monarh constituțional, dar expus unei opoziții din ce în ce mai ostile și după ce a încercat să plece din Paris, unde a fost condus sub constrângere populară, contribuie la izbucnirea unui război între monarhiștii absolutiști și revoluționari – apoi a unui război civil. Înaintarea armatelor străine și monarhiste spre Paris provoacă, la 10 august 1792, răsturnarea sa de către facțiunile republicane: monarhia a fost abolită la 21 septembrie. Întemnițat, și apoi găsit vinovat de a fi uneltit împotriva revoluției, „Louis Capet”, a fost condamnat la moarte și ghilotinat la 21 ianuarie 1793 în Piața Revoluției din Paris, cu câteva luni înainte de Maria Antoaneta.
1894: Chimistul Sir William Ramsay și fizicianul John William Strutt, lord Rayleigh, au anunțat la Oxford descoperirea unui nou gaz: argonul.
Deși este foarte abundent în atmosfera terestră (aproape 1%), argonul nu a fost descoperit până în anul 1894, când fizicianul John Strutt, al treilea Lord Rayleigh și chimistul Sir William Ramsay au raportat existența lui la întâlnirea anuală a Asociației Britanice pentru Avansare a Științei la Oxford. În anul 1904 Rayleigh primește Premiul Nobel pentru Fizică, iar Ramsay pentru Chimie[1].
Cu toate acestea, nu ei au fost primii care să descopere argonul, deși au fost primii care l-au identificat. Izolarea argonului a avut loc în 1785, la Clapham, Londra, de către Henry Cavendish. Având propriul său laborator, el a inițiat diverse investigații ale chimiei atmosferice. Luând o mostră de aer, Cavendish trecea un curent electric prin aceasta și absorbea gazele formate, însă era intrigat de faptul că un procent de 1% din volumul acesteia nu se putea combina chimic. Nu realizase că descoperise un nou element gazos, iar identificarea acestuia nu se putea face prin tehnicile perioadei sale.
1905: Norvegia este independentă. Aproape 100% din alegători au votat printr-un referendum pentru dizolvarea Uniunii personale cu Suedia (doar 184 de alegători au votat în favoarea Uniunii).
După ce Danemarca–Norvegia a fost atacată de către Regatul Unit în bătălia de la Copenhaga(d), ea a intrat într-o alianță cu Napoleon, războiul ducând la condiții cumplite și o nouă foamete în 1812. Cum regatul danez s-a găsit în 1814 în tabăra învinșilor, el a fost forțat prin tratatul de la Kiel, să cedeze Norvegia regelui Suediei, în timp ce vechile provincii norvegiene Islanda, Groenlanda și Insulele Feroe rămâneau la coroana daneză.
Opoziția norvegiană față de decizia marilor puteri de a lega Norvegia de Suedia a dus la izbucnirea Războiului Norvegiano-Suedez, după ce Suedia a încercat să supună Norvegia prin mijloace militare. Cum armata Suediei nu era suficient de puternică pentru a învinge imediat forțele norvegiene, iar trezoreria Norvegiei nu era suficient de bogată pentru a susține un război prelungit, iar marinele britanică și rusă blocau coastele norvegiene, beligeranții au fost forțați să negocieze Convenția de la Moss. În conformitate cu termenii convenției, Christian Frederik a abdicat de la tronul norvegian și a autorizat Parlamentul Norvegiei să facă modificările constituționale necesare pentru a permite uniunea personală pe care Norvegia a fost obligată să o accepte.
Christian Michelsen(d), magnat al transportului maritim și om de stat, prim-ministru al Norvegiei între 1905 și 1907, a jucat un rol central în separarea pașnică a Norvegiei de Suedia la 7 iunie 1905. Un referendum național a confirmat preferința locuitorilor pentru o monarhie față de o republică.
1906: A fost creată Comisia Generală a Sindicatelor din România.
Primele forme de organizare a muncitorilor din România au apărut între anii 1846-1860 sub formă de asociaţii, case şi societăţi mutuale, ca de exemplu Casa de prevedere a lucrătorilor tipografi din Bucureşti (1858); Asociaţia de ajutor de boală, înmormântare şi de ajutor de călătorie a tipografilor din Braşov (1846); Casa comună de ajutor de boală şi călătorie a tipografilor din Timişoara; Asociaţia muncitorească de ajutor reciproc din Reşiţa ş.a.
Rezultatul cel mai important al dezvoltării mişcării sindicale, al creşterii maturităţii organizatorice, s-a concretizat în centralizarea sindicatelor, prin crearea, în 1906, a Comisiei Generale a Sindicatelor din România. Statutul sindicatelor din România, adoptat de prima conferinţă desfăşurată în august 1906 la Bucureşti a stabilit structura organizatorică a sindicatelor, scopul şi sarcinile acestora, normele cu privire la membrii săi, a delimitat rolul şi sarcinile organelor sindicale, marcând o nouă etapă în istoria mişcării sindicale.
În cadrul Conferinţei sindicatelor şi cercurilor socialiste din anul 1906 s-a adoptat Statutul sindicatelor din România şi s-a creat Comisia Generală a Sindicatelor, ca organ conducător şi coordonator al mişcării sindicale.
1960 Republica Centrafricană își declară independența față de Franța. David Dacko devine primul președinte.
Francezii au colonizat regiunea la sfârșitul secolului al XIX-lea și au administrat-o sub denumirea de Oubangui-Chari. În 1910, colonia franceză a fost denumită Africa Ecuatorială Franceză. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, colonia s-a alăturat Forțelor Aliate. La 1 decembrie 1958, țara a devenit Republica Centrafricană și și-a proclamat independența la 13 august 1960.
De la obținerea independenței, țara a păstrat limba franceză ca limbă oficială, folosită în documentele administrative, în timp ce sango acționează ca agent unificator al țării, permițând fiecăruia să se înțeleagă, chiar și fără o educație școlară avansată.
1961: În noaptea de 12 spre 13 august a început ridicarea Zidului Berlinului. Separarea est germanilor de berlinezii din vest. A rezistat până la 9 noiembrie 1989.
După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, Germania a fost divizată în patru zone de ocupație. Vechea capitală a Germaniei, Berlinul, ca sediu al Comisiei Aliate de Control, a fost împărțită în patru zone de ocupație corespunzătoare. Deși, la început, intențiile puterilor învingătoare erau de a guverna împreună Germania în granițele stabilite în anul 1947, izbucnirea Războiului Rece a făcut ca zonele de ocupație franceză, britanică și americană să fie unite în Republica Federală Germania, în 1949. Ca ripostă, în zona de ocupație sovietică a Berlinului avea să fie proclamată, în același an, Republica Democrată Germania, cu capitala în Berlinul Răsăritean.
Zidul Berlinului (în limba germană: Berliner Mauer), un simbol al Războiului Rece, a fost construit, inițial, pe 13 august 1961 și a fost demolat în săptămânile de după 9 noiembrie 1989. Parte a Cortinei de Fier, Zidul Berlinului a fost cea mai cunoscută parte a frontierelor RDG-ului. Zidul a rezistat până la 9 noiembrie 1989.
Conceput de administrația liderului comunist al Germaniei Răsăritene, Walter Ulbricht, și aprobat de liderul sovietic Nikita Hrușciov, zidul a constituit o barieră de separare între Berlinul Occidental și Republica Democrată Germană timp de aproape 28 de ani. A fost construit în perioada postbelică, (perioadă în care Germania a fost divizată), în efortul de a stopa consecințele scurgerii de forță de muncă și pierderilor economice asociate cu migrația zilnică a unui mare număr de profesioniști și lucrători calificați între Est și Vest. Existența timp de aproape trei decenii a Zidului a provocat scăderea semnificativă a emigrației (evadați – „Republikflucht” în germană): de la 2,5 milioane, în perioada 1949 – 1962, la numai 5.000 – între 1962 și 1989.
