Întotdeauna i-am invidiat pe cei de pe partea cealaltă, din ecuația cu ”o imagine face cât o mie de cuvinte”. Noi, oamenii cuvintelor, care ne căznim să vorbim despre lucruri, în felul nostru, și apoi vine un fotograf, și ne-a ras interesul oamenilor, și admirația, și capacitatea de a schimba în jur… Sigur, în fapt, cooperăm. Muncile noastre merg îngemănate. Și, totuși, la unele fotografii te gândești, cu stropul acela de invidie bună, că ai vrea să fii pe partea cealaltă de pârleaz.
Nu e ușor nici pe partea aceea. Cine crede că o fotografie bună e doar un țac-țac, un deget pe declanșator, și gata, ai plecat, nu înțelege nimic din imagine. Din războiul pentru imagine. Din munca pentru a înțelege și a simți, din grija (sau întâmplarea fructificată) de a fi acolo unde trebuie, când trebuie. Din prezența de spirit de a jongla cu mai multe bile deodată, între care intră legislația locului, lumina, încadrarea, mișcarea (ta sau a subiectului), timpul de expunere, eventuala ploaie, frigul, condensul, capacitatea de a capta (sau, tocmai, nu) privirea subiectului, armonia dintre elemente, claritatea.
Faceți un exercițiu simplu. (În fapt, realizez că nu e chiar simplu, ci, probabil, exact felul în care se spune o poveste, fotografic). Priviți un cadru care vă place. Adăugați-i doi centimetri de întâmplare, în sus, în jos, în stânga, în dreapta. E aceeași fereastră spre altceva, doar că vezi mai mult. Obțineți un cadru mai larg, pe care îl puteți decupa altfel: de exemplu să lăsați mai mult în stânga și mai puțin în dreapta. Ar avea fotografia nouă același impact? Depinde. Mai degrabă nu. Pentru că fotograful deja și-a luat în considerare cea mai bună încadrare, a hotărât liniile de fugă, a pus centrul de greutate al fotografiei într-un anumit loc. Care nu poate fi oriunde.
Doar că, prin exercițiul ăsta, privitorul completează povestea. Își arată interesul pentru poveste. Nu mai are în față doar un cadru gol, cu un pantof de balerină – din acel pantof, ca dintr-o sămânță a dorinței noastre de a vedea, de a ști în continuare, crește, în mintea noastră, dătătoare de poveste, de sens, de posibilitate, o viață, o întâmplare – pantoful de balerină se dezvoltă într-un picior, într-un tutu, într-o ființă care, deși putea să facă orice altceva în acel moment, era, din varii motive, acolo, în pantofi de dans, și exersa. Poate cu ca primă dată (pantoful nu este la prima purtare), poate cu efort mai mare decât se vede la un spectacol (momentul era de odihnă), poate…
Și așa crește povestea în noi. De la imaginea care face cât o mie de cuvinte. În fapt, la o fotografie bună, așa curge munca neștiută a privitorului – el pune cele o mie de cuvinte neștiute, bănuite, în locul nostru, al celor ce venim cu imaginea primă, sau, mai umil, cum vedem, cu sacul de cuvinte care descriu imaginile din jur.
Cam toate astea sunt povestea mea, sacul meu de cuvinte ce roiesc în minte de privitor, după ce am văzut fotografiile lui Carlos Permuy, fotograf spaniol. Am și calculat rapid, în cap, prețăluind cum a rodit, în el, timpul: e un an diferență între noi. S-a născut în 1972, oare eu știu să fac tot atâta de bine, din cuvinte, un bumerang, în drumul spre oameni și înapoi?… Întrebări instinctive dar care, prin existența lor, arată respectul pentru meseria colegului. Pentru că așa îl simt (ceea ce este, iar, de bine) pe Permuy: un coleg în încercarea de a vorbi despre lucrurile de lângă noi.
Mai mult: de lângă mine. Carlos Permuy a intrat în intimitatea noastră, a românilor, făcând trieri, cu mâna lui de fotograf, între aur și noroi, ca un sătean din Arieșeni. Atâta doar că munca săteanului spre a alege firul de aur era ceva mai simplă – în meseria asta, lucrurile devin interșanjabile, uneori, iar firul de (aparent) noroi vorbește chiar mai mult decât ne-am închipui. Decât aurul simplu.
Permuy trece, între 2015 și 2021, adică acum, ieri, azi, aproape, prin București, Cluj și Timișoara, mai prinde și niște sate, și vede, pipăie cu vederea, ca și un melc, cu coarnele lui, terminate în ochi, realități statice, mișcătoare, tihnite, încolăcite în patimă, în deznădejde, în speranță, jonglează cu animatul și neanimatul, găsește substanță acolo unde ochiul nostru, blazat și obișnuit cu decorurile, nu mai vede nimic – asta, până când cineva, care vede altfel, vine, înregistrează și oferă iar spre procesat ce era acolo de văzut. Și ne minunăm. Pentru că… da, ăștia suntem, dar parcă nu realizam că suntem așa de îmbâcsiți, de triști, de singuri.
Și ce se întâmplă atunci când începi să vezi, să TE VEZI?… Unii ar spune că nimic. Alții, dimpotrivă, ar aminti istoria VĂZUTULUI, pornind chiar din zona biblică – mărul cunoașterii, și tot ce a urmat. Sau, poate, ca să aducem tot spre noi ZICEREA (împrietenită, iată, cu imaginea), nimeni nu spunea mai frumos despre unele dintre consecințele acestui fel de a vedea, decât Camil Petrescu: ”Câtă luciditate, atâta dramă” – fotograful ne oferă un nou mod de a privi. Vrem să îi luăm de bună propunerea și să privim prin ocheanul magic, chiar dacă ne va schimba un pic? Eu aș spune că da. Pentru că… suntem mereu prea aproape de noi, de teaca noastră, ca să ne vedem (o altă lege a biologiei) și atunci ne ajută un privit din afara noastră. Permuy chiar spune (într-o discuție scurtă, pe care am avut-o zilele trecute), că el nu oferă soluții. Că el aduce doar priviri care, abia mai apoi, procesate, POT să ducă la eventuale soluții. La schimbări. Noi hotărâm ce facem cu vederea lui, cu felul lui de a vedea, cu instrumentul pe care ni-l oferă.
Carlos Permuy a descoperit la noi un fel de Madrid. Avantajul omului ce nu mai e la prima tinerețe, ce nu a dormit in puf, ce a deschis de o vreme ochii la lucrurile din jurul lui și ce poate compara. Nu Madridul impunător al fotografiilor de city-break de acum. Ci Madridul de după o altă dictatură, al efervescenței schimbărilor. Al acelui timp unde sămânța lucrurilor, cum deja spuneam, evoluează din imaginea statică și propune variante ale poveștii, spre viitor. A simțit acea atmosferă de început, acea dorință de a face, și nehotărâre de a se alege cum să se facă lucruri, de la început, din Spania care, și ea, alesese un nou drum. Fotograful s-a simțit împins de la spate să captureze, prin imagine, aceste mlădițe de aici, care îi aminteau de acasă.
Din maldărul de fotografii care urmau să ajungă pe simeze ne-a spus despre câteva. Despre oameni care erau ca puși între contraste uluitoare. Despre tot acest amalgam pe care românii încă îl realizează cu religia, cu oamenii cultelor. Aș continua, cu poveștile de viață ale trenurilor, ale metrourilor, ale obiectelor casnice, ale scărilor de bloc, ale meseriilor altele decât cele… obișnuite, să zicem – circari, actori, balerine. Mă gândeam, privind fotografiile lui Permuy, la un tablou din, da, Madrid, tablou pe care îl iubesc fără să îl fi cunoscut încă de aproape (și da și aici – cunoști altfel un tablou atunci când i te poți învârti în proximitate) – Triumful morții, de la Prado. Tristețe și apăsare, de peste tot mai poate apărea o încercare ce te va strivi, urmele strivelilor vechi încă se mai văd, chiar și zâmbetele par că au, undeva, focuri pe dealuri.
Și atunci de ce am vrea să vedem așa ceva? Păi – răspund – de ce unii dintre noi, printre care și eu, îl au drept favorit pe Peter Bruegel, bătrânul? De ce îl iubim și căutăm pe Hieronymus Bosch? Pentru că grotescul și urâtul fac parte din noi. Pentru că Freud ne spune că ne confecționăm false justificări pentru lucrurile care, de fapt, ne împing spre acțiuni. Și pentru că unii din noi vor să ridice masca. (Nu, nu pe cea a pandemiei – pe aceea o purtăm frumos, că ajută). Urâtul are estetica lui. Care, pentru cei ce nu se tem de luciditate, are felul său de a vorbi, de a ne ajuta să completăm povestea.
Da, asta e oferta lui Carlos Permuy – un puzzle la pachet, unde ne refacem propria noastră realitate, lărgind-o, confecționându-ne poveștile altora, cei arătați, pentru a ne înțelege mai bine locul nostru, al celor încă din umbră. Noi toți suntem angrenați în realitatea imaginilor ce ne surprind lumea. Ce vom face de aici înainte cu acest fel de a ne vedea, e treaba individuală a fiecăruia. Dar eu zic că încercarea merită. E o încercare cu rost. Cu miză proprie. Cu depărtare de sine, doi pași, cu procesare, cu reașezare pe interior.
Mi-au plăcut mult cadre în aparență simple. Trenuri aliniate, culori îmbrăcând aspecte (aparent doar) tehnice. Mi-am adus aminte, iar, despre povești ale lucrurilor ce stau, ale oamenilor în mișcare, și angrenajul subtil dintre cele două lumi. Și să nu uităm plăcerea. E ciudat ce ne face plăcere. Ce RECUNOAȘTEM că ne face plăcere, că ne captează interesul. Dar, dincolo de această ciudățenie, ea există. Poate e ca și cum aș recunoaște că-mi plac filmele deochiate cu BDSM (căutați în dicționare urbane). Da, această dezgolire a lumii mele mi-a dat plăcere, privită. Mulțumesc lui Carlos Permuy, colegul meu, pentru acest decupaj din viața mea. A noastră. Pentru o clipă, privindu-ne, ne face mai buni.
Și toată povestea asta de imagine este aici, la Timișoara, pentru că Asociația Via Rumania Cultura a vrut să ne ofere ceva aparte pentru a sărbători 140 de ani de relații diplomatice dintre Spania și România, în cofinanțarea Consiliului Județean Timiș. Președintele asociației, E.S. Jose Miguel Vinals, consul onorific al Spaniei în Timișoara, putea să aleagă un pahar de sangria pentru a bifa aniversarea (ok, până ieri, că azi nu mai merge cu evenimente de genul ăsta). Dar l-a invitat pe Carlos Permuy să-și trimită opera printre noi. Vernisaj trebuia să fie azi, la Bastion, de la 18.30. Nu va fi. Pentru că, de câteva ore, ne primim, iar, măsura inconștienței, ca societate. Dar lucrările vor fi acolo. Până în 10 octombrie. Veniți. Veniți azi, la 6 jumate, pentru un tur simplu, fără explicații, fără un pahar de vin. Veniți să (ne) privim.
Ramona Băluțescu