Nu toți trăiesc doliile la fel. Și nu toți salvează ființe la fel. Echilibristica între viață și moarte, trecând printre furcile caudine ale orgoliului, ne face diferiți.
Azi s-a dus Papa Francisc, un om pe care omenirea a avut de ce să-l respecte, și am amânat să sap printre pozele mele cu el, de la diferite ceremonii din Vatican. De-acum e timp. Mi-au ieșit, însă, în cale mai multe poze ale altora, cu el, printre care și una cu un porumbel alb. O redau cu tot cu sursă.
Tot atunci, la câteva minute, dau de un caz de la Arad, unde o pasăre ce arăta a fi un porumbel alb e prins de un fel de coș/horn al unei clădiri unde nu locuiește nimeni. Nu că nu m-aș fi dat peste cap și în alte zile pentru un animal ce trebuie salvat, dar azi mai abitir mi-am dorit să se ajungă la un bine pentru sufletul acela, ca mică lumină pe apă pentru cel dispărut dintre noi cu câteva ore înainte…
Și aici intervine lanțul oamenilor faini. Doamna ce a anunțat cazul, pompierii ce nu știam dacă vor merge la caz sau nu, dar au mers și au fost amabili. Apoi, cum zona e, într-adevăr, dificilă, cursa contra cronometru cu bursa ideilor, cum promisesem celor de la Inspectoratul pentru Situații de Urgență „Vasile Goldiș” din Arad. Pompierii, adică. Bunii noștri pompieri, pe care i-am înveșmântat cu mantia maximă a încrederii noastre, dinspre Covid încoace, cum arată statisticile. Promisesem că obținem o cheie, să poată intra și urca.
Recunosc, încă mi-e frică de pompieri. Să nu dai de careva mai ciufut, mai puțin luminos, mai de-astea. Toate, în urma unor experiențe, câteva, nu tocmai plăcute. Deși, recunosc, cele mai multe au fost ok sau chiar faine. Dar frica rămâne.
Însă și dispecerul, și echipajul trimis sunt oameni amabili. Nu trebuie să reamintesc poezia cu „Știți, salvări de vieți omenești, salvări de vieți de animale, salvări de bunuri materiale – asta e ordinea priorităților dumneavoastră”. Știu. Cei de acum știu. Sunt oameni tineri și par rupți din filele de calendar cu pompierii australieni, sau ce sunt, care pozează fără cămăși și cu animale în brațe. Sau cel puțin așa-i văd eu, acum, după. Pentru că au ajutat. Eficient.
Așadar, o tură de încercare s-a făcut, oamenii pleacă, noi cugetăm cam ca la „Huston, we have a problem”, clădirea fără nimeni are cheie la o instituție unde azi nu lucrează nimeni, că deh, luni după Paști… Ne punem să sunăm, stăpânul primei clădiri e în Ungaria, om extrem de amabil, acceptă imediat să ajute. Cel cu a doua clădire, unde e cheia, e în Austria, și el foarte amabil, ne pune în legătură cu șefa clădirii cu cheia.
Dar nici ea nu e în Arad. Însă găsește pe cineva dintre colegi ce poate ajunge și scoate cheia de la clădirea unde e nevoie să urce pompierii. Așadar, după trei județe din trei țări diferite, cercul se închide. Pasărea încă trăiește, atârnată de coșul acela nenorocit. Poate va avea noroc.
Se sună iar la pompieri, nu putem decât să sperăm că nu au alt caz în lucru, dar nu, se aliniază planetele și oamenii vin iar, urcă, găsesc o cale să se apropie de locul unde atârnă pasărea și… victorie!
Sigur, pasărea e rănită urât dar va supraviețui, o preia cea care a făcut solicitarea, discută cu veterinara ei, e totul în grafic. O rog, din depărtarea mea, din care, totuși, știu Aradul ca pe buzunarul meu și îl consider un alt „acasă” și mă bucur că am putut ajuta un strop acest alt „acasă” să facă niște poze cu echipa, cu hornul, cu pasărea.
Pentru că, vedeți, încă spun că, dincolo de pompierii de azi, în lumea asta bizară în care trăim, să dai de oameni ce se unesc înspre a face un bine e rar și aparte, și e frumos să nu treacă neconsemnat. Așa că există și poze.
Desigur, toți cei de pe fir, în triunghiul țărilor în care se aflau, au fost anunțați că au avut o parte de contribuție în o acțiune ce s-a terminat bine. Dar meritul cel mai mare e al băieților de la ISU.
Și știți… nu, nu e doar despre „o biată pasăre”. E despre faptul, infinit mai adânc și mai important, de a arăta populației că te poți baza pe oamenii ăștia. Că înțeleg că, de poți salva o ființă, chiar în anotimpul ăsta grețos al omorârilor de miei, o faci, de vezi că pentru cineva e important, și te solicită să te bagi.
Azi, în Arad, a fost timp pentru a se salva o pasăre prinsă de un horn aflat la dracu-n praznic de sus. Nu cere nimeni ca un om să își riște viața, nu cere minuni. Dar cred că, de coborâm câteva trepte pe scara putirinței, poți dacă nu cere atunci măcar aștepta ca oamenii să aibă decență. Să încerce să salveze un suflet, de pot.
Acolo unde pompierii au dat dovadă de suflet și acțiune logică, vecinii anunțaseră așa, doar într-o doară, destul de târziu că acolo sus se zbate o ființă. Până informația a ajuns la doamna inimoasă ce a vrut să ajute și a început telefoanele. Pentru că mult prea des ne blazăm, și spunem că nu are rost.
Azi ne-am readus aminte, iar, de ce îi iubim pe pompieri. (Chiar dacă eu încă mai am frici, cum spuneam, când sun la ei, cum oameni sunt și ei).
Undeva, în ziua în care un papă al necăjiților și al celor fără țară, și haină, și blid de mâncare a trebuit să plece, din Arad s-a oferit un mic omagiu, așa: un porumbel ce nu și-a pierdut viața.
Se spune că mâinile care ajută sunt mai sfinte decât cele care se roagă. Mulțumim, ISU Arad, că ne-ați dres o zi deja ciobită de doliul planetar, așa!
Ramona Băluțescu
foto (c) Alina Moneanu
