Știi treaba cu „Este o întâmplare a ființei mele”, a lui Nichita! Nu toate întâmplările vieților noastre se califică aici, nu toate lasă urme memorabile și nu toate vor contribui la ceea ce vom deveni noi ca ființe. Pentru că devenirea este o parte esențială din rostul trecerii de pe o zi pe alta, nu e ceva anodin. Iar atunci când vine vorba de cea mai nobilă dintre meserii, devenirea, strângerea, acumularea sunt lucruri esențiale.
Devenirea, strângerea și acumularea astea pot veni, în medicină, de la profesorul pe care îl ai la clasă, de la profesorul pe care îl ai în clinică, în orele de la capul bolnavului. Dar există și alte moduri de a determina deveniri, iar echipa profesorului Dorel Săndesc (de la Universitatea de Medicină și Farmacie Victor Babeș din Timișoara) arată că a găsit o soluție, aici, și anume caravanele medicale.
Interesant este că ultimele două creșteri de genul acesta, pe care le-am urmărit, legate de caravanele organizate sub egida Asociației pentru ATI Aurel Mogoșeanu au implicat, ambele, două zone ale credinței ortodoxe, două mănăstiri. Despre Caravana Oașa, care a avut loc la fine de august, pot spune mai puțin, cum nu am fost acolo, dar am citit despre cum au curs lucrurile, și am văzut fotografiile. În schimb am exemplul Caravanei Partoș, unde am fost cu o echipă de medici condusă de conferențiarul Ovidiu Bedreag, tot de la UMFT, de Rusalii.
Mănăstirile se dovedesc uneori un spațiu bun și pentru grija față de aproape, dar și pentru învățătură, oferită dincolo de universitățile de medicină și farmacie, celor mai noi în meseria de medic, sau chiar studenților, așa cum a fost cazul și la Partoș dar și la Oașa.
Mai simplu spus, la Oașa a fost tot echipa din Timișoara, din jurul profesorului Dorel Săndesc, dar cum exemplul caravanelor organizate de oamenii noștri a ajuns replicabil, el a strâns în jur și factori decizionali în ceea ce privește medicina românească, și studenți dornici să învețe ceva mai mult decât se oferă în școală. (Sigur, și niște indivizi dornici de imagine, care s-au lipit, dar e inerent atunci când faci treabă bună – poate chiar devine un barometru).
Caravana de la Oașa a fost considerată exemplu de bune practici și, legat de ea, actualul ministru al Sănătății, Alexandru Rogobete, fost discipol al profesorului Săndesc, a spus: „De acum înainte, spitalele vor putea organiza caravane medicale mobile, în parteneriat cu asociații și organizații locale, iar serviciile acordate vor fi decontate de CNAS, în regim ambulatoriu. Din bugetul Fondului Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate se vor deconta: servicii medicale de spitalizare de zi, consultații, proceduri diagnostice și terapeutice, precum și investigații paraclinice din pachetul de servicii reglementat prin contractul-cadru. Totul va fi acordat de medici specialiști, prin asistență medicală mobilă, în baza relației contractuale a spitalelor cu casele de asigurări de sănătate”.
Sigur, este foarte bine ca exemplul acesta să fie replicat – puțin mai neobișnuit va fi atunci când toată treaba aceasta va implica și bani, cum, de regulă, banii strică lucrurile. Dar cred în puterea lui Săndesc de a duce lucrurile bune mai departe – a dovedit această magică abilitate și în ceea ce privește Maratonul Vaccinării, în timpul Covidului – o altă treabă a Timișoarei ce s-a extins în toată țara. Sperăm că șI treaba cu caravanele se va extinde bine.
Și îl citez pe dr. Săndesc, cu o parte din ceea ce a numit „Jurnal de Oașa”:
„TRUP ȘI SUFLET” și „ÎMPREUNĂ PENTRU VIAȚĂ” sunt numele a două proiecte (primul inițiat și dezvoltat de Mănăstirea Oașa, celălalt de Asociația pentru ATI Aurel Mogoșeanu Timișoara) care, alăturate într-o expresie, au mult sens – ca și acțiunea extraordinară organizată împreună zilele acestea: tabăra studențească medicală de la Mănăstirea Oașa și caravana medicală pentru oamenii din Valea Frumoasei, Munții Șureanu și orașul Petrila. Și povestea acestor zile a început minunat vineri cu slujba de dimineață din biserica Mănăstirii, situată într-un peisaj de vis.
Vineri 22 august – cursuri și workshop-uri cu cei peste 140 de studenți mediciniști care au venit din toate centrele universitare din țară dar și din UK și Spania! Programul zilei: resuscitare cardio-respiratorie și prim-ajutor, ecografia gâtului, ecografie generală de urgență, asigurarea căilor respiratorii (ventilație pe masca, incubație oro-traheala etc), bronhoscopie. Entuziasmant să fii împreună cu atâția tineri minunați, dornici să învețe și care au început ziua în biserică și au participat și la activitățile organizatorice ale Mănăstirii.
Sâmbătă 23 august: Caravana medicală “Împreună pentru viață” s-a organizat la Poiana Muierii, unde se află Schitul Sf Ilie al Mănăstirii Oașa.”
Mă gândesc că participanții la cursurile oferite de timișoreni studenților mediciniști care au venit la Oașa vor păstra aceste zile ca o întâmplare aparte a ființei lor. Cursurile simple, firești, notabile, aducătoare de diplomă sunt cele care apar oferite de către universitățile de medicină și farmacii. În fapt, obligatorii, și strâns legate de acea hârtie care îl face pe studentul medicinist să meargă mai departe, spre rezidențiat, iar nu spre șoferia de uber, în cazul în care nu și-a luat concursul pe mai departe. Adică niște relații contractuale, mai mult sau puțin obligatorii.
Ceea ce s-a întâmplat, însă, la Oașa, printre altele implicând și ziua de 23 august, când eram forțați, ăștia de mai multă vreme tineri, să facem balet tematic pe stadioane, pe vremea comunismului, a fost un lucru benevol și dorit. Adică o groază de studenți care dincolo de cursuri și de diplome și de notele de la școală au dorit să înțeleagă mai mult – asta face ca toată povestea să devină frumoasă și specială.
Acolo au fost cursuri, la Partoș, însă, a fost un alt gen de învățare. În aparență, o caravană mică, aproape de casă, pentru doar câteva ore, organizată în colaborare cu Profi, care avea un festival pe rol în localitate. (Prilej de a ne intersecta cu Narcisa Suciu). Dar a mai fost ceva. O echipă care crește mereu, care se schimbă mereu, ca o maree ce modelează țărmuri. Chiar cei cu care am mers și m-am întors eu erau pentru prima și a doua oară la aceste caravane.
Sigur, a fost un bun prilej de a învăța coeziunea unei echipe, de a învăța colaborare și multidisciplinaritate. Ca de obicei, în spațiul oferit de mănăstirea Partoș, ne-am întins cabinetele, computerele, sculele specifice fiecărei ramuri medicale, au fost primiți oamenii care au dorit să fie văzuți de specialiștii de la Timișoara. Dar a mai fost ceva. La masa (cu bucate) la care am stat, după, cei mai tineri dintre noi au vorbit despre rezidențiat. Ovidiu Bedreag, care este, pe lângă șeful ATI de la Spitalul Județean Timișoara, și conferențiar universitar, și pe care l-am mai văzut atât cu rezidenți cât și cu studenți, chiar de la mine de la Universitatea de Vest, unde a ținut o prezentare magistrală, le-a vorbit mai tinerilor lui colegi de caravană despre cum trebuie abordat rezidențiatul – cum se lucrează și cum se învață, despre cum se planifică timpii și, în mare, despre ce este bine să faci ca să ieși un medic cât mai bun din această perioadă care, chiar dacă este de lucru cu carte de muncă, este încă și una de învățare. În fapt, este chiar cea care formează medicul, unindu-l cu specialitatea lui.
Și mai este ceva de spus despre Partoș, despre comuniune, despre grijă și învățări. Și eu mi-am dorit de o vreme să ajung aici, pentru că auzisem foarte multe lucruri frumoase despre cel care a fost acolo stareț până nu demult, despre părintele V arlaam Almăjanu care, din păcate, a murit în timpul Covid-ului. Dar lucrurile bune rămân întotdeauna după oameni, și am fost mișcată să văd cum amintirea lui Padre (pentru că așa îi spuneau cei care îl iubeau) este atât de prezentă în locul pe care l-a făcut să fie nu doar locaș pentru rugăciune, ci și centru social de grijă pentru oameni.
Am văzut în sala mare a acestui centru o suită de fotografii care îl arătau în mijlocul oamenilor și arătau munca mâinilor sale și a minții. Și mi-am dat seama cum de nu auzisem niciodată nimic rău despre acest om – pentru că se vedea și din fotografii că era plin de lumină. Cu atât mai mult, m-am bucurat că puteam să fiu parte din această caravană care și ajuta oamenii locului sau pe cei veniți la festival dar și era un botez pentru noi tineri din echipa caravanei.
Revenind la Nichita, m-am gândit la titlul lui cu „Noduri și semne”. Nu caut semne acolo unde ajung dar, apreciind poezia, strâng coincidențele în buchete de semne, care, de multe ori, au valoarea lor de frumos. La Partoș, în biserica veche, mi-au intrat pe lângă umăr rândunele care începuseră să-și facă o casă chiar deasupra crucii altarului. M-am gândit cu groază că acumm că părintele bun nu mai estem poate cineva le va strica acel cuib la care trudeau… Cine știe ce s-a mai întâmplat cu ele…
O altă tijă în buchetul de care spuneam a fost că la pangarul mănăstirii am căutat să văd de mai există cărți semnate de fostul mitropolit al Banatului, un alt om pe care l-am cunoscut ca luminos, dr. Nicolae Corneanu, și am găsit o carte care chiar oferă soluții pentru o problemă care mă interesează major și pe mine. Este vorba de justificarea donării de organe și a transplantului, și a modului în care aceste două lucruri pot fi văzute din unghi religios, și mai ales ortodox. Cum pe mine m-a bucurat ce am găsit în cartea Înaltului, carte pe care nu o aveam, deși primisem, în timp, un teanc întreg de la el, las aici acele citate legate de medicină, de donare , de transplant, cum sper că ar putea să fie folositoare și altora.
„Experimentele chirurgicale făcute asupra unor cardiaci socotiți înainte incapabili a deschis medicinei largi perspective. Şi pe plan moral Evanghelia ne arată că schimbarea inimii rele cu o alta bună este posibilă. Stă in sarcina noastră a recurge la această transplantare ori de câte ori este nevoie.” (…)
„Şi dacă oamenii de ştiinţă s-au aplecat tot mai insistent asupra bolnavilor încercând să le prelungească viața, trebuie să observăm că în acelaşi timp s-a adâncit reflecţia asupra implicațiilor de ordin moral, juridic şi spiritual decurgând de aici. S-a pus astfel problema de a şti dacă e drept să încerci salvarea vieţii cuiva, neavând certitudinea morţii altuia, care devine „donatorul” unui anume organ. Desigur, în această privinţă există o gamă întreagă de motivări, mult dezbătute şi în presă.
Ca o concluzie generală se desprinde faptul că unica optică admisibilă e aceea care priveşte viaţa ca un bun sacru al fiecărui individ. De aceea, sunt obiecțiuni care se cer clarificate, între-lăsări care aşteaptă răspunsuri neechivoce, căci balanța justiţiei nu poate oscila între cel care experimentează şi cel care suferă, atunci când e vorba de dreptul inalienabil la viaţă.
Poate fi prezentă aici o dublă ipoteză atât în cazul celui căruia i se ia inima cât şi al celui căruia i se grefează. Donatorul, dată fiind nevoia de a,,preda” o inimă pe cât posibil mai,,proaspătă”, se poate afla în situaţia de a i se extrage acest organ vital înainte ca medicul să fi luat luate măsurile necesare pentru a se convinge de realitatea morţii.
În ce privește situația primitorului, apologeții transplantului de cord spun spun că acestea se execută numai în cazurile extreme, atunci când bolnavul ar muri fără nicio îndoială din cauza cardiopatiei sale. Totuşi, cardiologii sunt oarecum unanimi în a afirma că nu se poate spune în chip absolut când un cardiopatic va muri.
Într-o dilemă similară se găseşte reglementarea prin lege a acestei realităţi. Unul din cunoscătorii problemei, profesorul Guggisherger, a exprimat un punct de vedere pe cât de sceptic pe atât de judicios:,,Naşterea şi moartea organismelor sunt fenomene misterioase. Legiuitorul să se ferească a interveni în aceste fenomene. Dar omenirea nu este dispusă sa accepte o asemenea soluţie. Dovada ne-o oferă efervescenţa pe plan mondial, etic şi juridic concentrată în jurul problemei stabilirii momentului în care o persoană fizică a încetat să mai existe, în care toate prerogativele, toate atributele inerente ale unui om în viaţă se sting”.
Între multiplele păreri emise este şi aceea că,,donatorul” trebuie să se afle într-o stare de comă ireversibilă, iar,,beneficiarul” să sufere de o cardiopatie rapid progresivă spre un sfârşit fatal; altă părere insistă asupra faptului că moartea poate fi considerată drept reală doar atunci când s-a pierdut activitatea biologică condusă de creier.
Pentru certitudinea că inima s-a extras de la un adevărat mort, s-a preconizat sistemul controlului efectuat de două echipe: una care constată decesul clinic şi alta care practică grefa.
În orice caz, dreptul asupra cadavrelor ca ,,piese de schimb” nu se poate nici el ignora, mai ales când există o dispoziţie testamentară prealabilă.
Problema,,donatorului” însă se va rezolva odată cu triumful inimii artificiale. Rămâne încă în discuţie şi problema consimţământului primitorului cu atât mai mult cu cât operaţiile de acest gen poartă încă amprenta imprevizibilului. Corpul omenesc este apărat de legea penală împotriva oricărei atingeri şi intervenţia temerară nu poate fi acoperită prin consimţământ. Desigur este angajată şi responsabilitatea medicului. Se pune însă şi aici întrebarea ce efect va avea asupra stării psihice a bolnavului lămurirea lui asupra faptului că boala de care suferă este incurabilă şi că o intervenţie chirurgicală implică riscuri.
Se poate observa deci că în cazul grefelor trebuie satisfăcute toate exigențele științifice și etice, mereu sporite. Dar oare morala va reproba faptul de a încerca a face să supraviețuiască un om datorită unui organ al altuia care în mod implacabil a trecut pragul morții? Moartea nu este totală pentru toate părțile corpului în acelaşi timp, chiar dacă viaţa a încetat deja în momentul operației. Numai că în acest caz viaţa nu este suprimată, ci folosită.
Religia creştină recomandă respectul corpului și al rămășițelor sale, ca unul ce e sortit învierii la sfârşitul veacurilor. Învierea însă nu este legată de integritatea acestuia. Scriitorii creştini au pus adesea întrebarea în acest context despre ce va fi cu credincioşii înecaţi şi mâncați de peşti, incineraţi, dezintegrați sau pulverizați prin accidente etc.
Problema „schimbului” de organe este în acest sens prejudiciată doar de egoismul îngust care ține să-și prelungească oarecum existența terestră și dincolo de mormânt. Or, un astfel de schimb poate fi apreciat și drept un mijloc pentru donator de a se dovedi util semenilor.”
(„Înaltpreasfinția Sa Nicolae Corneanu, Arhiepiscop al Timișoarei și Mitropolit al Banatului, membru de onoare al Academiei Române – omul și opera” – Editura Academiei Române, 2013)
Este mereu loc pentru un strop de învățare în plus. Despre medicină, atunci când ești student sau medic rezident, despre cum se poate aduce binele omului și dincolo de fișa postului. Și despre cei care adună oamenii laolaltă, atunci când ești jurnalist, fie că sunt ei cadre didactice sau, așa cum s-a clădit și a continuat să existe centrul acesta al mănăstirii Partoș, persoană consacrată. De aici pleacă toate, de a aviditatea de a completa mereu ce știi și ce poți – până la urmă, un tot pentru ceea ce ești.
Ramona Băluțescu
