Revista presei cu Anton Kovacs – 21.04.2025

Plimbarea mi-a oferit ocazia de a observa câteva lucruri interesante.

Pornind din Calea Buziașului am remarcat acolo două mici terenuri de sport, probabil construite pentru locuitorii din zonă.
Deși era zi liberă pe acestea nu era nimeni.
La o distanță de fix 200 de metri am trecut pe lângă alt teren de sport, Arena Ciarda Roșie, cu tribune, gazon și tot ce este nevoie. Tot gol.
Mă întrebam cum se justifică logic contrucția unui nou terent de sport, mare, tot în Calea Buziașului.
Chiar a considerat cineva că aceasta este o investiție utilă, de folos cetățenilor din zonă?
S-a gândit cineva că, cuprinși de un entuziasm subit, românii vor năvăli la un moment dat pe terenurile de sport pregătindu-se eventual pentru o nouă spartachiadă?

Trec de Muzeul Apei, ocolindu-l prin partea de sud și ajung la un moment dat în Minunatul Cartier.
Case în general frumoase, sunt acolo chiar proprietăți impresionante, probabil Elon Musk sau/și Jeff Beezos si-au cumpărat case în zonă, pentru că nu văd cum altcineva ar fi putut ajunge în 30-35 de ani la un asemenea nivel de prosperitate în condițiile în care în România nu s-a inventat nici Windowsul și nici firme care lansează sateliți nu avem.

M-a surprins absența trotuarelor în mare parte din cartier. Iar acolo unde acestea există sunt ocupate de mașinile parcate pe ele.
Dacă cineva ar realiza o cercetare sociologică, cred că ar putea corela acest detaliu urbanistic cu originea locuitorilor – oameni familiarizați probabil cu un alt tip de raportare la spațiul public, care au fost obișnuiți să se plimbe prin praful din mijlocul uliței, pentru că pe marginea străzilor erau urzici, nu trotuare.

Municipalitatea ar putea face ceva în acest sens, să declare porțiunile dintre strada Muzicescu – strada Mureș – Strada Lidia ca fiind zone rezidențiale, cu tot ce presupune asta, și problema ar fi rezolvată.

Pentru că a venit vorba, mi-am dat seama de ce strada Lidia, un nume format din 5 litere, simplu de reținut, care este adînc înrădăcinat în memoria colectivă a timișorenilor, a fost rebotezată „Strada Mareșal Constantin Prezan”.
Pur și simplu sună altfel să spui că locuiești în aproprierea unei străzi cu un astfel de nume pompos, decât să spui că locuiești la sud de strada Lidia, ca săracii.

Pe una dintre străzile botezate după o arie de Puccini, am dat peste o serie de clădiri al căror stil arhitectural pare să fi fost inspirat mai degrabă de modele funerare.
Ori sunt acolo multe firme de pompe funebre, ori a fost activ un arhitect cu o pasiune specială pentru cavouri.
Am văzut chiar și un complex format din mai multe apartamente înșirate pe orizontală care mi-a adus aminte de un „cuibar” din acela în care se depozitează urnele cu cenușa morților.

În unele curți se pot vedea țarcuri în care sunt închiși câini mari și frumoși. Cât de tâmpit trebuie să fii să-ți iei un doberman pentru ca acesta să-ți păzească proprietatea și după aceea să-l închizi într-un țarc de 4 metri pătrați?

Străzile sunt desenate în așa fel încât îți oferă un mic test de orientare: pornești pe o stradă și după 100-200 de metri te trezești că drumul e înfundat cu o proprietate și trebuie să te întorci pentru a căuta un alt drum pentru a ieși din acest labirint.

În rest, atmosfera era liniștită, poate și pentru că mulți timișoreni se duseseră acasă de sărbători, așa că m-am bucurat de plimbare fără grabă.

Un ultim detaliu amuzant: în cele două ore m-am intersectat de cel puțin zece ori cu câte un Mercedes negru. Aparent același model.
Fie sunt multe în zonă, sau poate că locuitorii de acolo și-au scos „mașina de paște”, fie unul singur m-a plimbat din priviri.

În fine, revenind la articolul lui Dragoș Damian, care spune că vilele vor ieși pe piață ca ciupercile după ploaie, nu pot decât să fiu de acord.

Cu niște mici amendamente:
Nu doar creșterea prețului la energie va duce la acest fenomen, ci și alți factori care țin de stilul de viață, sustenabilitate, reconfigurarea pieței muncii – în fond o casă presupune uneori niște credite care nu vor mai putea fi plătite dacă nu există locul de muncă care să acopere o astfel de cheltuială –  și, poate, o reevaluare a priorităților.

Și nu vor fi doar vilele.

Curiozitatea mea era legată și de o știre citită recent, care anunța apariția unui nou parc în zonă.

Coincidența face că, tot ieri, s-au împlinit 75 de ani de la naționalizarea fondului funciar urban din România.
Poate și de aceea, poate pentru că știu că roata istoriei se învârte, mi-a trecut prin minte un gând ușor ironic: copiii celor cărora la un moment dat li se vor repartiza locuințe în acest cartier vor avea parte de un parc frumos.

*

Un alt articol care mi-a atras atenția în ultimele zile, mai ales în lipsa unor știri cu adevărat importante – că tot suntem încă în perioada sărbătorilor – a fost cel legat de felul în care erau percepute femeile sovietice în 1941 și în 1946.
Mi s-a părut un subiect interesant, prea puțin discutat, și care merită să fie privit cu o doză de curiozitate autentică, fără prejudecăți.

Recunosc că imaginea mea despre femeia sovietică era până de curând una destul de vagă, construită mai degrabă din frânturi literare.
Mă gândeam, de exemplu, la Margareta din Maestrul și Margareta, o figură feminină complexă, misterioasă, cu accente suprarealiste.
Mai aveam și amintirile vii lăsate de personajele feminine ale lui Ilf și Petrov – ironice, caricaturale, dar nu lipsite de farmec.
Nimic însă care să-mi ofere o imagine clară și realistă despre femeile obișnuite din perioada stalinistă.

Din fericire, spre deosebire de cititorii din acea vreme, care nu aveau de ales decât să creadă ce scria presa controlată de stat, fie cea fascistă, fie cea comunistă, noi trăim într-o epocă în care un click ne poate aduce în față arhive întregi de imagini, texte și mărturii din epoci demult apuse.
Așa că m-am pus pe căutat, nu foarte mult – poze, articole, fragmente de jurnal, orice putea să contureze o imagine mai clară.

E drept că în 1941 era război, și nu te-ai fi așteptat să vezi dive de cinema pe stradă.
Dar mi se părea totuși exagerată diferența dintre descrierile făcute în presă și realitatea de doar cinci ani mai târziu, în 1946.

Și ce-am descoperit a fost, de fapt, o normalitate: femeile sovietice arătau, în mare parte, ca femeile din întreaga Europă aflată în reconstrucție – unele îmbrăcate modest, altele cu mai multă grijă pentru detalii; cele din fabrici sau de pe șantiere semănau izbitor cu americancele din fotografiile din timpul războiului; iar cele din armată erau, evident, în uniforme.

Pentru cei curioși, recomand să aruncați o privire pe cele câteva imagini de mai jos din cartea „A Russian Journal” a lui John Steinbeck, ilustrată cu fotografii excepționale realizate de Robert Capa în 1947.
Veți vedea acolo femei reale, din viața de zi cu zi – departe de clișeele propagandistice sau de idealizările literare.

Și sper că nimeni nu va îndrăzni să spună că John Steinbeck – unul dintre scriitorii mei favoriți – a fost vreodată propagandist rus.

***

Rezoluția cetățenilor privind Ucraina: când oamenii cer să fie ascultați și să respecte Constituția

Rezoluția cetățenilor cu privire la războiul din Ucraina: apelul armatei pentru o armată care să slujească națiunea și nu doar un omPe 17 aprilie 2025, un

Sfârșitul capitalismului sau sfârșitul civilizației? Alegerea ar putea fi atât de dură

Feriți-vă de titlurile hiperbolice! Dar în acest caz, mă tem că, așa cum lămurește cartea lui Ulrike Herrmann „Sfârșitul capitalismului. De ce creșterea economică și protecție mediului nu sunt compatibile și cum vom trăi în viitor”, alegerea între capitalism și civilizație pare într-adevăr a fi de tipul ori/ ori, iar sfârșitul va veni probabil mult mai curând decât am crezut.

Oricine nu este alarmat de declinul rapid și bine documentat al mediului global, de care depindem noi și stilurile noastre de viață atipic de confortabile, chiar nu a fost atent. S-ar putea să nu vă placă să citiți o carte ca aceasta, dar ar trebui cu adevărat să o citiți, măcar de dragul copiilor dumneavoastră.

Dragoş Damian, Terapia Cluj: Ai o casa prea mare? Vine scadența. Vilele vor ieși la vânzare ca ciupercile după ploaie