Nu a avut timp.
Pur și simplu nu a avut când să se ocupe de problemele noastre.
Mai întâi a trebuit să meargă la Moldova — o chestiune care i-a consumat toată energia și resursele.
Apoi, a trebuit să meargă în Ucraina, să rezolve problemele de acolo.
Când să mai găsească momente pentru a se concentra și pe nevoile noastre interne, timpul deja i-a fugit printre degete.
Despre președintele Nicușor vorbesc.
Problemele vor rămâne în continuare în grija celor cu stele pe sub umerii costumelor Versace, care au condus lucrurile de ani buni și care probabil vor continua să le conducă, indiferent de schimbările la vârf.
Nu de alta, dar, din păcate, ei știu cel mai bine „cum se face treaba”.
Cred că Nicușor Dan nici nu știe cu adevărat ce ar trebui să facă.
Îmi aduce aminte de o poveste veche, de acum mulți ani, când l-am auzit pe Theodor Stolojan vorbind despre cum, încă din vremea lui Ceaușescu, el se gândea minuțios la toate detaliile guvernării și la ce ar face dacă ar conduce țara. Era pentru el ca un josc de șah, pentru că lucrurile se întâmplau într-o vreme când nimeni nu credea cu adevărat ca va exista o răsturnare a ordinii sociale.
Spunea că a planificat fiecare amănunt, că a avut o viziune clară și pregătită.
Un contrast uriaș cu situația de azi.
În schimb, Nicușor Dan pare mai degrabă un om prins în vârtejul împrejurărilor, care nici măcar nu și-a pus întrebarea fundamentală „ce am de făcut?”. La fel cum, în anii ’90, au fost și cei din Alianța Civică, țărăniștii, liberalii și alți „salvatori” ai țării, care s-au trezit la putere fără un plan concret, speriați și dezorientați.
Asta după ce zeci de ani și-au făcut guverne din umbră pe băncile parcurilor din Paris sau Londra.
Și ce-au făcut?
Au început cu vechea obsesie, „Vrem pădurile strămoșilor”.
După care s-au apucat să înlocuiască scrierea cu „î” cu „â” și „sînt” cu „sunt”.
Altfel, mare lucru nu s-a schimbat.
Probabil că povestea se va repeta.
După câțiva ani, USR și entuziasmul lor se vor stinge, uitate de toată lumea.
Si probabil se va înființa un „Institut de studiere a Teoriei grafurilor complete cu muchii colorate aleatoriu”, al cărui președinte va fi Nicușor Dan, exact cum Emil Constantinescu conduce acum „Institutul de studiere a Istoriei Levantului”.
Si astfel vom avea doi oameni care au fost la putere, în care ne-am pus speranța că vor schimba lucrurile, dar n-au lăsat nimic palpabil în urmă.
Sper că mă înșel, dar nu prea cred.
*
Credeați că useriștii sunt niște sfinți călare pe caii albi ai dreptății, veniți să salveze România de corupție și impostură?
Ei bine, mai coborâți puțin din idealism.
Nu sunt decât niște oameni, și, ca toți oamenii, sunt fiii părinților lor – unii mai cu principii, alții mai cu portofelele pline.
Un exemplu recent, de manual de ipocrizie.
Un parlamentar USR, despre care veți citi mai jos, primea lunar 4.000 de lei din banii statului pentru decontarea chiriei în București.
Nimic anormal, poate, dacă omul ar fi fost mutat cu forța din provincie.
Doar că nu – omul deține deja trei apartamente în capitală, pe care le închiriază liniștit pe bani frumoși.
Se pare că, sub presiune publică, acum ar renunța la acest privilegiu.
Dar până acum? Lăcomia n-a durut?
Și nu vorbim de un nevoiaș. Doar din chirii, încasează peste 21.000 de euro anual.
Mai adăugăm și vreo 25-30.000 din dividende. Tot euro.
Plus salariul de parlamentar.
Și totuși, nu-l lasă inima să nu bage și cei 4.000 de lei în buzunar, din banii contribuabililor.
Ce fel de mentalitate trebuie să ai ca să faci asta?
Una de șobolan politic, așa cum avem deja destui.
Să nu ne amăgim cu ambalaje noi.
Faptele sunt cele care vorbesc, iar când ai burta plină și tot mai bagi mâna-n casieria statului, nu e vorba de nevoie, ci de caracter.
*
Se spune adesea că în România „șmecherul” reușește.
Dar ceea ce numim noi, cu oarece dispreț, „mentalitate de șobolan” nu e despre reușită, ci despre supraviețuire cu orice preț, fără coloană, fără rușine, fără urmă de demnitate.
Spun „șobolani” și, de fapt, jignesc biata vietate: șobolanul fură de foame.
Omul – românul educat, în funcție, cu costum și titluri – fură de lăcomie.
Căci da, în mod șocant (sau nu), această mentalitate nu e rezervată doar infractorilor de mahala, ci își face culcuș cald și în etajele superioare ale societății.
Și poate cea mai dezgustătoare manifestare este atunci când o vedem la oameni care ar trebui să fie modele.
La Profesori – și da, scriu cu majusculă, pentru că nu vorbesc despre oricine, ci despre acei oameni care au primit în mână cheia minții altora, menirea de a forma, nu doar de a informa.
Și ce faci tu, domnule Profesor, când ai în mâini puterea de a îndruma destine?
Îți vopsești haina demnității cu jegul mitei.
Nu pentru că mori de foame, ci pentru că ți se pare normal.
Pentru că ai intrat într-un joc mizer în care „toată lumea face așa”.
Cum poți, având o leafă mai mare decât majoritatea oamenilor cinstiți din țara asta, să te umilești pentru niște bani nemunciți?
Cum să le iei bani unor studenți care – da, nici ei nu sunt îngeri, poate copiază, poate trișează, poate încearcă și ei să „fenteze sistemul”, poate nici nu merită să fie într-o facultate – dar care te privesc totuși, cu teamă sau cu speranță, ca pe o autoritate?
Ce le predai, domnule Profesor?
Nu lecții de istorie, fizică sau economie.
Ci lecția supremă a acestui sistem bolnav: că totul se poate cumpăra. Inclusiv conștiința.
Acești Profesori nu sunt victime ale unui sistem, ci complicii lui.
Ei au avut șansa de a fi altceva, de a fi stâlpi.
Au ales să fie conducte pentru corupție.
Să le fie rușine.
Și dacă mai e o brumă de onoare rămasă în tagma lor, să nu mai tacă.
Că tăcerea, și ea, e o formă de complicitate.
*
Nu toți profesorii sunt așa
Într-o vreme în care profesorii păreau, în ochii copiilor, fie niște statuete rigide de carton didactic, fie niște automate cu carne care repetau lecții fără vlagă, apărea, uneori, câte unul altfel.
O figură. O legendă. Un „personaj”, cum ar zice azi regizorii de casting. Un om care nu voia să fie model, dar a ajuns idol.
Eu am avut norocul să-l întâlnesc în clasele V–VII.
Preda română și istorie – și le preda cumva din același condei: cu patimă, cu libertate, cu o bucurie care nu era trecută în programă.
Nu știu dacă azi ar mai avea voie să predea.
Era genul acela de profesor pe care în distopia prezentului l-ar fi linșat o parte din presă: fuma în clasă, spunea uneori cuvinte „neacademice”, nu-și cenzura opiniile și se comporta de parcă libertatea ar fi fost o condiție pentru educație, nu un obstacol.
Și totuși, îl iubeam.
Nu „respectam” în sensul sec, steril, al cuvântului.
Îl iubeam visceral.
Era „al nostru”.
Știam totul despre el: adresa – Timotei Cipariu nr. 2 –, telefonul – 200057 –, semnătura (pe care o imitam cu sfințenie, ca niște mici falsificatori de suflet, nu de acte).
Până și bunica îl știa, din ceea ce-i povesteam, îi spunea „Serzius”, cu o afecțiune rezervată de obicei rudelor apropiate sau cântăreților preferați.
Dar n-a fost un idol pentru că fuma. Nici pentru că glumea cu noi ca un camarad. Nici măcar pentru că era altfel.
L-am iubit pentru că ne-a învățat ce nu ne învăța nimeni.
Ne-a predat istorie adevărată, nu cea din manualele vremii; ne-a făcut să citim din plăcere, nu pentru teze; ne-a deschis mintea, nu doar caietele.
Tot el ne-a recitat, într-o zi, cu o voce care a amuțit întreaga clasă: „Ai noștri tineri”.
Ne-a făcut s-o iubim.
Și da, am învățat-o cu toții, fără să fie cerută în programă.
Au trecut 50 de ani.
Semnătura lui mi-a rămas în mână, vorbele lui în cap, iar un crâmpei din ce sunt azi – poate cel mai viu și mai bun crâmpei – i se datorează.
Mulțumesc, domnule Serzea Ioan.
Undeva, dincolo de tăcerile istoriei, mai există profesori ca dumneavoastră. Dar tot mai rar.
*
Creștinismul revine în Occident. Și nu e neapărat un motiv de sărbătoare.
După decenii de secularizare, în care Europa părea să fi înțeles că progresul înseamnă educație, știință și autonomie morală, observăm un fenomen îngrijorător: revenirea religiei – în special a creștinismului militant – în spațiul public occidental.
Unora li se pare o „reîntoarcere la rădăcini”. Altora, o gură de aer curat într-o lume debusolată.
Dar dacă ne uităm cu mai multă atenție, în spatele acestei „renașteri spirituale” nu se află iubirea de aproape sau etica evanghelică, ci anxietatea colectivă, criza identitară și, mai ales, instrumentalizarea religiei în scopuri politice.
În loc de înnoire morală, vedem nostalgie după certitudini simple, alb-negru, în care lumea era „cum trebuie”, iar răspunsurile veneau direct din amvon.
Dar acea lume „cum trebuie” a fost și lumea Inchiziției, a intoleranței, a interdicției de a gândi liber.
Să ne înțelegem: nu spiritualitatea e problema. Ci transformarea religiei într-un instrument de control și înfricoșare, într-o unealtă de justificare a inegalității, a rasismului, a conservatorismului agresiv.
Occidentul nu ar trebui să se laude că a readus religia în prim-plan.
Dimpotrivă, ar trebui să se întrebe de ce, după atâtea eforturi de a construi o societate rațională, autonomă și incluzivă, oamenii se întorc la scheme mentale medievale.
Ce anume n-a funcționat?
Ce goluri lasă în sufletele oamenilor educația și libertatea, de ajung să caute iar mântuirea în structuri piramidale cu dogme rigide și patriarhi cu coroane de aur?
Această reîntoarcere nu e semn de progres. E simptomul unei crize.
Și, dacă nu o analizăm lucid, s-ar putea să ne trezim nu cu „luminarea popoarelor”, ci cu o nouă eră a obscurantismului, de data asta bine ambalată în talk-show-uri, rețele sociale și partide cu crucea în siglă.
*
Cred că ar trebui să fie scrisă cu litere mari, pe frontispiciul unei lumi noi, în care nu mai putem să ne permitem luxul de a hrăni inutilitatea cu fonduri publice și aplauze false.
„Nu-i vrem pe cei care nu au nimic de oferit societății.”
Simplu, clar, și de bun-simț.
Și când spunem „să ofere ceva”, nu ne referim, evident, la festivaluri ale găluștelor cu prune, unde se consumă mai multă benzină pentru corturi și instalații decât prune în rețetele propriu-zise.
Nu ne referim nici la acei specialiști în „bla-bla” cu abonament permanent la talk-show-uri sau la cei care își justifică existența prin prezența pe holurile parlamentului, unde vorbele se pierd în ecou înainte să atingă orice formă de realitate.
Nu, lumea nouă nu mai are loc pentru paraziți cu cravată.
Nici pentru „artizanii” de pomeni electorale, nici pentru făuritorii de comisii care nu investighează nimic.
Nu mai vrem spectatori înregistrați ca actori.
Ceea ce contează cu adevărat este ceea ce construiești, creezi, repari sau ajuți să funcționeze.
Fie că ești medic, profesor onest, muncitor în fabrică, cercetător, programator, instalator, agricultor, artist adevărat sau om simplu care își face treaba cinstit – aduci valoare.
Ești parte din contractul nevăzut care ține societatea în picioare.
În schimb, cei care trăiesc din vorbe, din umflat statistici, din posturi inventate și din fonduri sifonate sub acoperirea „culturii” sau „consultării populare” ar trebui să-și caute o meserie reală sau să lase locul liber.
Noua lume trebuie să se construiască pe contribuție, nu pe pretenții.
***
Ministrul de externe de la Teheran: Iranul este pregătit să semneze un acord care garantează că nu va deține arme nucleare
Ministrul de Externe al Iranului, Abbas Araghchi, a declarat că Iranul este pregătit să semneze un acord care garantează că nu va deține arme nucleare. „Suntem pregătiți pentru orice acord care vizează asigurarea faptului că Iranul nu deține arme nucleare, deoarece, conform principiului nostru, armele nucleare sunt interzise”, a declarat el.
Guvernul Ungariei se opune planului energetic Von der Leyen – Zelenski: „Va ruina economiile din Europa Centrală”
Duminică, ministrul de externe, Peter Szijjarto, a declarat faptul că guvernul Ungariei va folosi toate mijloacele posibile pentru a contracara planul Von der Leyen – Zelenski în domeniul energiei, care ar „ruina” economiile din Europa Centrală și ar da o lovitură economiei europene în ansamblu, relatează Agerpres, care citează MTI.
Creștinismul revine în Occident.
După decenii în care secularizarea a fost în creștere, creștinismul își menține poziția și câștigă teren în rândul tinerilor din Occident. Potrivit The Economist, pentru prima dată în jumătate de secol, avansul secularismului s-a oprit în țări precum SUA, Canada, Marea Britanie și Franța.
Nicușor Dan ”a eșuat”, cu hlizeala nu ține
Cristian Tudor Popescu îl critică pe Nicușor Dan pentru că nu gestionează cum trebuie criza guvernamentală.
Într-o postare pe Facebook, CTP îl acuză pe Nicușor Dan a eșuat în rolul său constituțional de a desemna un premier și a ironizat felul în care acesta a preferat „să se hlizească” într-un interviu recent, evitând un răspuns clar.
Ce spune un deputat USR despre faptul că primea bani de chirie de la stat, deși încasa mii de euro din închirierea apartamentelor sale din București
Pe lista parlamentarilor care încasează sume importante de la stat pentru chirie, deşi deţin locuinţe în Bucureşti sau Ilfov, se află și deputatul USR George Gima, potrivit investigaţiei publicate de Europa Liberă. Investigaţia publicată pe…
Oaie creață, chip isteț
„Ai noștri tineri la Paris învață
La gât cravatei cum se leagă nodul,
S-apoi ni vin de fericesc norodul
Cu chipul lor isteț de oaie creață.
La ei își cască ochii săi nerodul,
Că-i vede-n birje răsucind mustața,
Ducând în dinți țigara lungăreață…
Ei toată ziua bat de-a lungul Podul.
Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strâmbă:
Stâlpi de bordel, de crâșme, cafenele
Și viața lor nu și-o muncesc — și-o plimbă.
Ș-aceste mărfuri fade, ușurele,
Ce au uitat pân’ și a noastră limbă,
Pretind a fi pe cerul țării: stele.”
După ce o studentă i-a lăsat unei profesoare banii colectați de la colegi, în birou au dat buzna procurorii DNA.
Miercuri, 19 iunie 2024, pe la ora 14, o studentă de la Facultatea de Inginerie și Tehnologii Aplicate de la Universitatea de Științele Vieții „Regele Mihai I” (USVT) și-a sunat profesoara, pe Mihaela Moatăr.
„Nu-i vrem pe cei care nu au nimic de oferit societății”, spun nord-irlandezii din Ballymena la adresa migranților din România”
O echipă HotNews a mers în orașul Ballymena din Irlanda de Nord pentru a vedea la fața locului care sunt efectele dar și cauzele protestelor violente care au izbucnit împotriva imigranților, după ce o adolescentă…
Aeroportul istoric al Timișoarei, în pericol din cauza blocurilor construite în jurul său
Aeroportul Cioca din Timișoara, cu o istorie ce datează din perioada interbelică, se află în prezent într-un proces de transformare și modernizare. Potrivit Ziua de Vest, acest aerodrom, odinioară principalul aeroport al orașului, își recapătă importanța prin investiții și proiecte ambițioase.
Ce facem astăzi, 16 iunie 2025, în Timișoara?
