Revista presei cu Anton Kovacs – 09.02.2026

Într-un articol pe care îl găsiți mai jos se vorbește despre volumul „Istoria Orbilor”, semnat de Alina Pavelescu și Șerban-Liviu Pavelescu.
Titlul nu este doar o metaforă reușită; este și un mic diagnostic național. Pentru că, dacă există ceva ce am perfecționat de-a lungul generațiilor, este arta de a nu vedea exact ce ne stă în față.

Nu le fac reclamă celor de la Humanitas, chiar dacă linkul de sus vă duce chiar la pagina de unde puteți comanda cartea, ci cred sincer că toți cei care vor să afle adevărul despre noi — nu varianta poleită pentru festivități, nu legenda spusă cu voce gravă la parade — ar trebui să citească această carte.
Nu pentru că ar oferi confort, ci tocmai pentru că îl strică. O societate devine matură abia atunci când poate suporta să se privească în oglindă fără să spargă oglinda.

Mă gândesc că și cei care hotărăsc lucrurile prin Ministerul Educației ar putea arunca un ochi peste ea.

Ar fi util ca fragmente dintr-o astfel de carte să ajungă în manualele de istorie, undeva prin clasa a VIII-a, când copiii încep să înțeleagă nu doar ce au citit, ci și ce li s-a ascuns până atunci.

Știu, ideea poate părea radicală. Dar o țară în care oamenii întreabă „de ce?” este, de regulă, o țară mai greu de dus de nas.

*

Rămânând la această carte — și la multe altele care apar anual — nu pot să nu mă întreb ceva foarte simplu: de ce, într-o epocă în care poți comanda mâncare de pe telefon, plăti taxele din fotoliu și certa politicienii direct pe Facebook, nu există o lege care să oblige ca orice carte tipărită să apară simultan și în format electronic, epub?
Iar la un interval rezonabil, și în variantă audiobook.

Primul argument este cel al accesului. O carte pe hârtie trăiește, de regulă, în câteva librării din orașele mari și, după o vreme, în anticariate.
Varianta electronică însă poate ajunge instantaneu oriunde există un ecran — adică aproape peste tot.
În sate fără librării, în diaspora, pe tableta unui elev care nu are loc în ghiozdan pentru încă un volum sau în telefonul unui navetist condamnat zilnic la două ore de tren.

Dacă tot vorbim atât de des despre „egalitate de șanse”, iată una reală și relativ ieftină.

Al doilea argument este unul pe care îl ignorăm cu o consecvență suspectă: vederea oamenilor nu se îmbunătățește odată cu vârsta.
Pentru persoanele cu deficiențe de vedere — dar și pentru mulți vârstnici — audiobook-ul nu este un moft cultural, ci o poartă spre lume.
În Occident, bibliotecile audio sunt tratate ca un serviciu public esențial.
La noi, încă pare un capriciu pentru corporatiști care ascultă o carte în timp ce aleargă sau se duc la serviciu cu mașina.

Audiobook-ul redă lectura unor oameni care altfel ar fi excluși din ea.
Iar o societate care își exclude cititorii seamănă puțin cu un restaurant care își alungă clienții la ușă — elegant, dar falimentar.

Mai există și argumentul conservării.
Cărțile tipărite dispar, se epuizează, se deteriorează.
Fișierele digitale pot fi arhivate, replicate, protejate.
Dacă vrem ca ideile valoroase să nu depindă de stocul unui depozit sau de buna dispoziție a unui distribuitor, digitalizarea nu este un lux — este o formă de igienă culturală.

Sigur, editorii ar spune imediat că toate acestea costă.
Corect.
Dar ignoranța costă infinit mai mult, doar că factura vine mai târziu și se plătește colectiv.

În plus, obligativitatea apariției unui format electronic nu ar ucide cartea pe hârtie.
Povestea asta circulă de două decenii și hârtia încă respiră.
Oamenii care iubesc mirosul de tipar vor continua să-l iubească — așa cum există încă iubitori de vinil într-o lume a streamingului.

Există și un efect secundar interesant: digitalizarea ar face lectura mai vizibilă, mai ușor de promovat, mai ușor de recomandat.
O carte pe care o poți descărca în zece secunde are șanse mai mari să fie citită decât una pe care trebuie s-o cauți prin trei librării și două orașe.

Iar dacă tot ne plângem că tinerii nu citesc, poate ar fi util să le ducem cărțile acolo unde sunt ei — pe dispozitivele lor — în loc să așteptăm, cu demnitate academică, să vină ei spre rafturile noastre.

Desigur, pentru asta ar trebui ca Parlamentul să producă, din când în când, și legi care privesc viitorul, nu doar trecutul sau următorul ciclu electoral.
O astfel de inițiativă ar transmite un mesaj simplu: cultura nu este doar un discurs festiv rostit la aniversări, ci o infrastructură care trebuie construită inteligent.

Poate că ideea pare tehnică. În realitate, este profund democratică. O carte care există în mai multe formate este o carte care ajunge la mai mulți oameni. Iar o societate în care ideile circulă liber este, de regulă, o societate mai greu de manipulat.

Și, cine știe — dacă am avea mai mulți cititori, poate am avea și mai puțini „orbi”. Nu medical, desigur. Doar istoric. Și, uneori, civic.

*

Pentru că tot pomeneam despre tot felul de idei la care mă gândesc, iată încă una:
Cum ar fi dacă la admiterea în liceu, înainte de a începe examenul propriuzis, elevii să trebuiască să rezolve niște teste PISA, cele două din exemplul de mai jos, sau altele, de aceeeași complexitate, generate aleator de un program informatic.
Nu de alta dar să nu mai pierdem timpul cu examenele, acolo unde nu e cazul.
Iar la admiterea în facultate repetăm procedura.

Și pentru că înainte de aplicarea acestei idei nu toți vor fi avut privilegiul de a rezolva teste PISA, poate ar trebui să impunem aceste teste și parlamentarilor, sau funcționarilor din întreprinderile de stat, sau, de ce nu, judecătorilor.
Cine nu se descurcă, își strânge pozele cu familia de pe masă, floarea din fereastră și icoanele de pe perete și… afară, fără nici un fel de discuții sau intervenții sindicale.

***

Elon Musk vrea să construiască un oraș pe Lună: „Poate fi realizat în mai puțin de 10 ani”