La sfârșitul anilor ’80 aveam acasă un calculator Tim-S — o clonă românească a celebrului Sinclair Spectrum, fabricată la Timișoara.
Era o mică bijuterie tehnologică pentru acele vremuri, cu o tastatură „folie” iar pe post de monitor era folosit un televizor.
Internetul nu exista încă în viețile noastre, nici măcar ca vis.
Programele se încărcau de pe casete audio, iar răbdarea era o componentă esențială a oricărei sesiuni de lucru.
Printre programele pe care le aveam, unul mi-a atras în mod special atenția: o versiune adaptată a celebrului Eliza, un prim exemplu de inteligență artificială conversațională.
Scris inițial în anii ’60 ca o simulare rudimentară a unui psihoterapeut, Eliza funcționa prin recunoașterea unor cuvinte-cheie și formularea de întrebări aparent logice pe baza răspunsurilor utilizatorului.
Pentru acele vremuri era mai mult decât fascinant.
Programul începea simplu: te întreba cine ești, cum te simți, ce te preocupă.
Îi răspundeai, iar Eliza părea să înțeleagă.
Apoi relua fragmente din replicile tale, cerând lămuriri, punând alte întrebări, construind un dialog din ce în ce mai complex.
Aveai senzația că vorbești cu ceva viu, ceva care înțelege și chiar începe să te cunoască.
Într-o zi, l-am lăsat pe un prieten să interacționeze cu Eliza.
Curios din fire, s-a așezat la tastatură și a început să-i răspundă.
A trecut o jumătate de oră, apoi o oră… eu între timp îmi vedeam de treabă, dar îl observam cum devine tot mai concentrat.
Nu mai reacționa la nimic din jur.
Răspundea meticulos, cu pauze de gândire, parcă absorbit într-o conversație cu un interlocutor real.
După aproape două ore, s-a ridicat brusc de pe scaun, a tras scaunul într-o parte și s-a băgat sub birou.
Uimit, l-am privit cum urmărește cu atenție firele care ieșeau din calculator.
Dorea să vadă să văd unde duceau toate firele care ieșeau din calculator. Credea că undeva, la capătul unuia, e cineva care vorbește cu el.
Pentru el, acel program era prea inteligent ca să fie doar o mașină.
Ideea că vorbea cu un simplu cod i se părea imposibilă.
Iar în acel moment, fără să știe, experimenta poate prima iluzie de conștiință artificială — un precursor domestic al ceea ce azi numim AI.
*
Un articol recent a prezentat construcția impresionantă a podului Huajiang Canyon Bridge din China, recunoscându-i recordul de cel mai înalt pod din lume… dar nu fără rezerve. Autorul articolului adaugă comentarii ironice, sugerând că de fapt meritele chinezilor nu ar fi chiar atât de mari, pentru că alte poduri ar avea piloni mai înalți, chiar dacă distanța de la tablier la sol e mai mică.
Dar această abordare ignoră esențialul.
În primul rând, să fim corecți: acest pod nu a fost construit pentru a intra în Cartea Recordurilor.
Chinezii nu par preocupați de orgolii de tip Guinness, ci de eficiență.
Au avut nevoie de o soluție de infrastructură care să transforme un traseu montan anevoios de câteva ore într-un drum de doar câteva minute.
Dacă ar fi putut construi acest pod fără piloni, cu siguranță ar fi făcut-o.
Au ales soluția cea mai practică și rapidă, nu neapărat cea mai spectaculoasă.
În al doilea rând, timpul de execuție: trei ani și cinci luni.
Asta nu e doar remarcabil, ci aproape de domeniul incredibilului dacă ne raportăm la normele occidentale – și, cu atât mai mult, la ritmul de lucru cu care suntem obișnuiți în România.
În aceeași perioadă, în alte locuri ale lumii se mai aprobă bugetul sau se discută avizele.
Și aici merită să ne uităm spre România. Cât durează la noi construcția unui pod? Dar a unei autostrăzi?
Să luăm exemplul podului de la Brăila – o lucrare, de altfel impresionantă pentru România.
Construcția sa a durat aproximativ cinci ani, dar cu multe întârzieri, revizuiri și scandaluri birocratice.
În cele din urmă, podul a fost inaugurat cu trâmbițe, dar cu bretelele de legătură lipsă, ceea ce l-a făcut inutilizabil parțial luni bune.
Și nu e vorba de o construcție de 625 de metri înălțime peste o prăpastie de 700 de metri, ca în China – ci de un pod peste Dunăre.
Autostrada Sibiu – Pitești, promisă încă din anii ’90, înaintează cu o viteză care poate fi măsurată în centimetri pe zi.
Bucăți izolate din A1 sau A3 sunt inaugurate periodic, fără continuitate logică.
Proiectele bat pasul pe loc între contestații, avize, studii de fezabilitate reluate și blocaje politice.
Diferența nu e doar de tehnologie sau bani.
Diferența esențială e de viziune și voință.
Chinezii nu stau ani în șir să dezbată dacă să construiască, cum să construiască și de ce să nu construiască.
Își asumă deciziile, le pun în aplicare și termină lucrarea.
Și, poate cel mai important aspect: Huajiang Canyon Bridge nu este o excepție.
El face parte dintr-o tendință generală în China, unde zeci de proiecte de infrastructură, urbanism și tehnologie transformă țara cu o viteză care pare desprinsă din literatura SF.
Viaducte, trenuri de mare viteză, orașe noi construite în câțiva ani, baraje gigantice, tuneluri subacvatice – toate acestea nu mai sunt știri izolate, ci o realitate constantă.
A critica un astfel de proiect pentru că „alți piloni sunt mai înalți” înseamnă a ignora scopul, eficiența și contextul tehnologic al construcției.
Din păcate, mulți dintre cei care scriu astfel de articole nu par capabili să privească dincolo de cifre seci sau de comparații superficiale.
Poate e timpul să nu mai diminuăm meritele altora doar pentru că nu ne place ideea că ne-au luat-o înainte.
Poate e timpul să privim cu mai multă obiectivitate – și cu o doză de admirație – realizările evidente ale unei civilizații care nu mai poate fi ignorată.
*
Povestea produselor chinezești vândute sub mărci autohtone nu mai e demult o noutate.
Și nu, nu e o „ciudățenie românească”. Este, de fapt, un fenomen global, care definește economia ultimelor decenii.
Calculatoarele mele Dell, de exemplu, poartă un brand american respectat, dar este fabricat integral în China.
Cele două laptopuri sunt produse tot acolo.
Televizorul Philips — o marcă olandeză cu o istorie centenară — vine tot dintr-o fabrică chineză.
Telefonul Nokia la fel.
Ceasuri elvețiene cu mecanisme produse în Asia, electrocasnice germane asamblate în Shenzhen, drone „franțuzești” care zboară cu cipuri din Guangzhou. Lista e interminabilă.
Iar dacă e să coborâm la lucruri și mai simple, observația devine chiar amuzantă.
Bluejeanșii pe care îi port sunt făcuți în China.
Pantofii din picioare — tot de acolo — și, culmea, sunt mai rezistenți decât unii fabricați în România, cărora li se crapă tălpile după o vară. Tricourile de firmă, vândute în Europa cu 30-40 de euro, sunt produse tot acolo, la costuri de 1-2 euro bucata — preț care include și transportul până în Germania, Austria sau Italia.
Pe site-uri ca Temu sau AliExpress am găsit, fără mare efort, steaguri tricolore românești, icoane ortodoxe, inclusiv unele cu figura arhimandritului Arsenie Boca.
Adevărul e că aproape tot ce cumpărăm — de la electronice și textile, până la ambalaje sau obiecte decorative — vine din acea parte a lumii.
Nu pentru că ar fi o conspirație, ci pentru că acolo s-au concentrat, în mod pragmatic, fabricile, materiile prime, forța de muncă ieftină, lanțurile logistice și know-how-ul industrial.
Nu mai e vorba de „chinezării” în sensul depreciativ al cuvântului.
E vorba de o realitate economică: China (și vecinii săi) fabrică lumea în care trăim.
Când ridici o cană, deschizi un laptop sau porți o haină, e foarte probabil că mâinile care au creat obiectul nu vorbesc limba brandului scris pe ambalaj.
*
La noi, aici în Timișoara, s-au furat 10 milioane de lei.
Da, ați citit bine – 16 saci cu bani au dispărut din sediul Poștei Centrale, în mijlocul orașului, într-o instituție a statului.
Nu dintr-un butic, nu de la o benzinărie de cartier.
Și, ca într-un scenariu absurd, furtul nu a fost descoperit de păgubași, nici de un sistem de supraveghere performant, ci… întâmplător, de polițiști de pe stradă care au observat o mașină cu un comportament suspect.
Furtul a fost identificat înainte ca cei de la Poștă să-și fi dat seama că au fost jefuiți.
Ce înseamnă asta?
Că în clădirea unde se află milioane de lei în numerar nu există niciun sistem eficient de alarmă, nici pază umană serioasă.
Cei 16 saci de bani par să fi fost păstrați cu aceeași grijă cu care unii își țin mopul și găleata într-o debara.
Cum e posibil așa ceva într-o instituție publică, unde zilnic se manipulează sume uriașe? Se pare că Poșta Română nu are un sistem propriu de pază, sau unul asigurat de Jandarmerie, așa cum ar fi normal într-un astfel de loc, ci apelează, ca multe alte instituții ale statului, la firme de pază „private”.
Și știm cu toții cum funcționează aceste firme: aparțin unor rețele obscure, uneori foste cadre din structurile de forță, alteori apropiați ai unor grupuri de influență locale.
În mod ironic, statul plătește din bani publici astfel de firme ca să păzească… tot bani publici.
Iar rezultatul e cel pe care îl vedem acum: nimic păzit, nimeni responsabil.
Mai grav decât furtul este normalizarea absurdului.
Nu există declarații ferme, nu există asumare, nu există o anchetă transparentă care să ne spună cine a fost vinovat de această breșă de securitate.
La noi, astfel de incidente devin rapid „știri de două zile”, după care se așterne uitarea.
Dar nu ar trebui să uităm.
Nu e vorba doar de bani – ci de un simptom clar al unui sistem care nu mai știe să se protejeze nici măcar pe el însuși.
Când o instituție a statului e jefuită fără ca măcar să observe, înseamnă că statul a devenit el însuși o carcasă goală, vulnerabilă și incompetentă.
Poate că cel mai trist e că nici măcar nu ne mai mirăm. Ne obișnuim cu ideea că 10 milioane de lei pot fi furați fără urme, că paznicii dorm, că directorii nu știu, că responsabilii dau din umeri.
Ne resemnăm și ne continuăm viața ca și cum așa ar trebui să fie.
În alte țări, o asemenea breșă ar fi dus la demisii în lanț, anchete parlamentare, audituri externe și o revizie completă a sistemelor de securitate.
La noi, dacă aflăm peste o lună că hoțul era paznicul însuși sau un „fost angajat” cu chei și acces, nu o să se mire nimeni.
O să dăm din umeri și o să ne gândim că „bine că nu i-au luat și mobila”.
Așa arată, poate, România lucrului bine furat. Iar cineva, în spatele unei uși fără alarmă, râde încet.
*
Să vă spun o poveste reală, care are legătură, într-un fel, cu panica recentă de la Salina Praid, unde s-au trezit unii că apa și sarea nu se mai înțeleg.
Nu e prima oară când un lichid riscă să facă prăpăd, dar hai să ne întoarcem în anii ’80, într-o zonă mai puțin turistică: Beregsău.
Acolo, Comtim avea patru bazine uriașe pentru colectarea urinei de la porci.
Nu vă imaginați niște găleți mai mari – vorbim de 6 hectare de suprafață și sute de milioane de litri de lichid, ținuți de un dig de pământ întărit cu dale de beton.
O groapă de urină industrială, în mijlocul câmpului.
Totul bine și frumos, până într-o zi când un paznic vede cum din dig țâșnește o „vână” subțire de lichid.
Jetul avea diametrul unui deget, dar promitea o inundație cu miros apocaliptic.
Alertat, constructorul de atunci – IEELIF – trimite ingineri, utilaje, oameni.
Nu să facă ședințe sau PowerPoint-uri, ci să oprească naibii dezastrul.
Ajung și eu acolo, la vreo 4 ore după primul semnal de alarmă, la timp cât să-l văd și pe prim-secretarul județean coborând din ARO.
Un domn calm, cu prezență de șef, care s-a uitat la jetul de urină devenit între timp fântână arteziană și a zis scurt: „Bine, băieți.
Sper ca mâine dimineață să fie rezolvat.”
Și a fost. Fără comisii interminabile, fără expertize plătite cu zeci de mii de euro, fără sindicate care să ceară pauză de cafea la 14:55, fără proteste pe Facebook.
Doar muncă și pricepere.
Poate și puțină frică pentru că se știa că ăla, prim-secretarul, umbla cu pistolul la brâu.
Dar, culmea, nu pistolul rezolva problema, ci faptul că toți cei implicați știau meserie și nu voiau să dea greș.
Pe atunci exista ceva care astăzi este greu de înțeles, mândria lucrului bine făcut.
Poate că azi nu mai e cazul să umble nimeni cu pistolul – dar ar fi util să avem măcar niște oameni care știu ce au de făcut, și mai ales când.
Azi, dacă s-ar sparge un dig de urină, s-ar face grup de WhatsApp, comisie de anchetă, conferință de presă și s-ar aștepta hotărârea Curții de Conturi.
Iar porcii ar înota fericiți până la marginea orașului.
Diferența dintre atunci și acum este simplă:
Pe vremuri aveam șefi care știau destulă meseria pentru a rezolva astfel de lucruri.
Azi avem manageri care mimează.
Și, din păcate, nu mai țâșnește doar urina porcilor, ci și incompetența generalizată.
Ce legătură are asta cu Salina Praid?
Păi, are.
Acolo, când a început infiltrația de apă, a durat luni până s-au decis ce comisie va studia umiditatea.
Între timp, mina s-a închis, turiștii au fost trimiși acasă, iar muncitorii au rămas să se uite la pereți.
S-au cerut studii, avize, planuri de redresare și, evident, s-a dat vina pe „alții”.
Nimeni n-a spus „rezolvați până mâine dimineață”, iar dacă a spus, probabil că a făcut-o într-o postare pe Facebook sau într-un Excel birocratic.
Pe vremuri, un paznic și un inginer opreau o catastrofă cu o lopată și o echipă.
Azi, avem doctorate, drone și bani europeni, dar tot ne uităm neputincioși cum crapă pereții.
*
VIDEO China se pregătește să inaugureze unul din cele mai impresionante proiecte de infrastructură și stârnește o nouă controversă: E cu adevărat cel mai înalt din lume?
„China va inaugura cel mai înalt pod din lume”, titrează presa internațională despre un proiect-colos care ar urma să fie gata în această vară. Dar devansează cu adevărat proiectul din China viaductul Millau din Franța? …
China a creat cel mai mare transportor de drone din lume.
Cea mai mare „navă de drone” din lume se pregătește pentru lansare la sfârșitul lunii iunie. Aceasta este proiectată să transporte și să lanseze până la 100 de drone, în roi, inclusiv drone kamikaze, arată LiveScience.
O delegație ucraineană merge la Istanbul pentru discuții cu Rusia.
Președintele Ucrainei spune că delegația care se va afla luni în Turcia pentru discuțiile cu Rusia va fi condusă de ministrul Apărării Rustem Umerov, relatează AFP și Reuters, conform Agerpres.
În memoria Elizei, unul dintre primii chatboți: Lecții și avertismente pe care le conține pentru inteligența artificială de astăzi
Praid, sub cod roșu: 45 de case evacuate, din cauza riscului de prăbușire a vechii mine inundate
Vicepremierul Tanczos Barna a declarat că se aplică „cel mai pesimist scenariu”, fiind activată o mobilizare maximă pentru a preveni o eventuală tragedie Autoritățile din Harghita au emis duminică seara un mesaj RO-Alert pentru evacuarea de urgență a 45 de locuințe din zona Praid, după ce specialiștii au identificat „deteriorări semnificative” în structura planșeului vechii […]
România, pământ chinezesc.
În timp ce liderul AUR George Simion a dus pe noi culmi sensul cuvântului „marketing”, industria românească a adăugat propriul său sens.
Tot mai multe companii autohtone comercializează în România produse cu propriile branduri și logouri, dar, de fapt, acestea sunt realizate în China. Acest fenomen se observă în special în industria auto și cea de electronice, dar este valabil și în altele, precum mobilă sau textile.
Aceste produse sunt mai scumpe decât se vând în statul asiatic, câteodată costă chiar dublu sau triplu, sunt dar mai ieftine decât modelele europene sau americane similare comercializate în țara noastră.Dacia Spring este, de fapt, un DongfengModelul electric al producătorului auto nu are nimic de-a face cu fabricile de la Mioveni. Acesta este produs în China de către un alt partener de afaceri al Renault, respectiv producătorul de stat Dongfeng.
Însă în timp ce modelul chinez pornește cu un preț de la 5.500 de dolari pe Alibaba, echivalentul a 4.850 de euro, în România, grupul francez a trecut un preț de pornire de la 16.900 de euro în cea mai puțin dotată versiune, conform site-ului Dacia. Versiunea cea mai scumpă are un preț de listă de 19.900 de euro.
Prețul prin programul Rabla pleacă de la 11.400 de euro.
Domeniul auto mai include un exemplu recent: grupul brașovean de electronice Allview a lansat modelul de microcar CityZEN la final de 2023 în România.
Mașinuța electrică de oraș este, de fapt, un autoturism vândut în China sub numele de BAW S3.
Surpriză: Faliment în România, sute de angajați concediați.
Grupul suedez Holmbergs Safety Systems, unul dintre cele mai importante nume în domeniu, cu fabrici în Europa, Hong Kong, SUA și China, s-a răzgândit în privința afacerii din România, hotărând să renunțe la planul de…
Jaf la sediul Poștei din Timișoara.
Autorii jafului de la sediul central al Poștei Române din Timișoara – de unde au fost furați 10 milioane de lei – au fost interceptați de polițiști în trafic, la un control de rutină.
O vilă și o pizzerie ridicate ilegal pe terenul municipalității vor fi demolate.
Primarul Timișoarei Dominic Fritz a anunțat că a semnat dispozițiile de demolare pentru două construcții ridicate ilegal pe terenuri ale municipalității – o vilă și o pizzerie care, potrivit edilului, ocupă abuziv domeniul public de ani buni.
Ce facem astăzi, 2 iunie 2025, în Timișoara?
Luni puteți merge la un spectacol, la o lansare de carte sau la expoziții.
