După ce am citit articolul despre elevii de clasa a VIII-a care și-o freacă de dulap am căutat să-mi reamintesc ce făceam noi în clasa a VIII-a.
Eram într-o școală nouă și am avut cam aceiași profesori, unii mai buni, alții nu foarte buni, pe care i-a avut și domnul Funeriu, cel care la un moment dat a ajuns ministru al învățământului.
Cu foarte mici excepții nu prea ne păsa de școală. Dar aveam și colegi ai căror părinți se ocupau de educația acestora ceva mai mult decât să le controleze carnetul de note. Aveam chiar și vreo 2-3 colegi cărora părinții le plăteau meditații astfel încât să nu aibă probleme la admiterea într-un liceu.
Începuserăm să descoperim plăcerea de a asculta muzică, ascultatul muzicii încă nu devenise o pasiune pentru unii dintre noi, dar începuse să ne placă.
La chestia asta cu muzica a contribuit profesoara noastră de engleză, Eva Umanschi, soția lui Petru Umanschi, disk jockey, muzicolog, ziarist de muzică. Ne aducea câteodată femeia aia un magnetofon în clasă și ne punea muzică din aia bună, că pe atunci dacă ai fi ascultat „Gheboasa” te-ar fi bătut lumea cu pietre.
Tot ea ne-a adus la un moment dat și un profesor care sâmbăta, după terminarea orelor, ne învăța să dansăm, nu dansuri populare ci dansuri din alea practicate în discoteci.
Dar aveam și multe alte pasiuni.
În primul rând citeam cu toții în draci.
În fiecare familie exista o bibliotecă, mai mică sau mai mare. Să spunem că media era 100-200 de cărți.
Pentru că ne vizitam unii pe alții, ne cam cunoșteam și bibliotecile.
Și împrumutam cărți de la unii la alții.
De exemplu Cireșarii, a lui Constantin Chiriță, bună carte.
Fac o paranteză acum, tot am încercat să-mi dau seama în ce perioadă se petrece acțiunea din cartea aia, era pe vremea comuniștilor, era înainte?
Nu poți să-ți dai seama, cartea aia e atemporală.
Cred că în vacanța dintre clasele V-VI am descoperit cartea asta, erau parcă 4 volume, în biblioteca unui coleg.
Am citit-o fără să o las din mână. Și când descopereai o bibliotecă din asta, nu prea o lăsai până nu citeai tot ce era acolo, la fel cum nici colegii mei nu s-au lăsat până nu au citit biblioteca familiei mele, cel puțin cărțile scrise în limba română, că ai mei mai aveau și o grămadă de cărți scrise în germană.
Și discutam despre cărțile citite, când un coleg a citit Cișmigiu & Comp, de exemplu, în scurt timp a citit-o aproape toată clasa.
Eram înscriși majoritatea noastră și la „Biblioteca județeană” de unde împrumutam periodic tot felul de cărți. Acolo însă era o problemă, te înscriai, luai un teanc de cărți și pentru că uneori nu le duceai înapoi la timp îți era rușine și nu te mai duceai deloc. Dar nu era mare problemă, mai stăteai un timp, până mai uitau ăia de tine, și pe urmă te înscriai din nou.
Exista pe atunci o broșură care apărea lunar „Povestiri științifico-fantastice”. În ziua în care apărea trebuia să mergi de dimineată să o cumperi, că altfel nu o mai găseai, majoritatea colegilor mei, cred că majoritatea tinerilor de vârsta noastră, citeau și colecționau chestiile alea.
Cu toții aveam hobby-uri.
Eu de exemplu între clasele V-VIII am frecventat cineclubul de la Casa Pionierilor.
Alții mergeau la cercul de electronică.
Existau colegi care mergeau și învățau să cânte la vreun instrument, chitară, vioară, acordeon.
Chiar și eu am fost într-o perioadă la Clubul CFR unde luam lecții de pian de la familia Hepp, mai târziu mi-am făcut rost de o chitară, am avut la un moment dat și profesori de chitară, pe frații Popescu, doi frați gemeni care au format generații de chitariști în orașul ăsta, i-au dat lecții inclusiv lui Nicu Covaci.
Periodic, așa, ca din senin, apărea câte o molimă a unei pasiuni.
De exemplu, în clasa a VIII-a ne apucase pe toți cei din clasă colecția de abțibilduri.
Aveam tot felul de adrese, de la Varta, de la Esso, de la tot felul de firme, cărora dacă le scriai îți trimeteau un plic cu abțibilde, unele mai mari, altele micuțe cât să le lipești pe soneria de la bicicletă.
Nici nu trebuia să le scrii ceva în scrisoarea aia, scriai adresa pe plic și înauntru puneai niște timbre, un plic din ăla de timbre amestecate pe care îl găseai de cumpărat la orice chioșc de ziare, costa vreo 2-3 lei.
Și primeai plicul ăla mare cu abțibilde pe care le schimbai cu colegii, că nu aveai unde să le lipești.
Sau, în clasa a VII-a ne apucase să facem colecții de poze cu artiști. De timbre ne apucaserăm cu toții de prin clasa I-a.
Tot prin a 8-a sau a 7-a ne apucaserăm cu toții de făcut poze, ne tot pozam unii pe alții, dar era greu cu pozele că pe atunci se făceau poze pe film, trebuia să duci filmul ăla la developat, pe urmă mai mergeai odată să ți le facă pe hârtie.
La un moment dat ne făceam cu toții radiouri, inclusiv fetele, era în cartea de fizică o schemă simplă de radio pe care cred că l-a făcut toată clasa.
Făceam tot felul de schimburi între noi, îmi dai un tranzistor îți dau niște abțibilde sau o revistă străină (erau unele firme care în loc de abțibilduri îți trimeteau tot felul de reviste).
Făceam mici aventuri, într-o perioadă mergeam seara, după ce se lăsa întunericul în cimitirele din zonă, sau mergeam cu bicicletele în satele apropiate.
Acum, în timp ce scriu textul ăsta realizez că viața noastră era destul de asemănătoare cu cea a eroilor din Cireșarii.
Să nu-și închipuie cineva că eram niște sfinți, prin clasa a VIII-a descoperisem chiulul, mai ales de la ora de sport, unii dintre noi mai fumau câte o țigară, când nu era prin preajmă vreun adult ca să-i vadă.
Țin minte că prima țigară din viață am fumat-o în clasa a VI-a, m-am dus împreună cu colegul meu de bancă pe care-l chema Kocher Robert, el mai fumase și înainte, ne-am urcat într-un copac mare care era exact lângă podul ăla despre care se spune că era făcut de Eifel, pe malul stâng al Begăi, și am fumat câteva țigări Mărășești fără filtru pe care le-am aprins una de la cealaltă. Și după aceea mi-am spălat față și gura la toate fântânile din drumul spre casă, am mestecat chiar niște iarbă (nu iarbă din aia la care vă gândiți, ci iarbă smulsă de pe jos) pentru ca să dispară dracului mirosul ăla de tutun și să nu mă simtă ai mei că am fumat.
Nu se punea problema consumului de alcool la vârsta aia.
Cu dragostea, începuse și chestia asta de prin clasa a VII-a.
Dar totul era la un nivel mai mult decât platonic.
Exista pe atunci o formă de Facebook analogic, oracolele. Și acolo mai îi scriai fetei care îți plăcea o chestie însoțită de un desen, de exemplu o inimă și textul „O piedică în calea uitării” sau altă prostie din asta care astăzi s-ar numi „meme”. Sau, prin clasa a VII-a începusem să scriu poezii pe care le pasam pe un bilețel câte unei colege care îmi plăcea, în speranța că aia o să înțeleagă ce vreau să spun.
Oricum, nu prea știam nici eu ce vreau să spun.
Făceam mici petreceri când era ziua cuiva și acolo se practica jocul ăla cu sticla, eram adunați în cerc, în mijloc era o sticlă pe care o învârteai și ăia doi spre care era orientată sticla trebuiau să se pupe. Și se pupau pe obraz sau foarte scurt pe buze.
Câte unul mai curajos invita pe o colegă în oraș sâmbăta, o înghețată de pe stradă costa 1 leu, un bilet în primele 3 rânduri la Parc, Victoria sau Melodia costa un leu și cincizeci de bani, deci cu 5 lei te descurcai onorabil cu tratația fetei și cu distracția. Asta pentru cine era dispus să risipească 5 lei, că tot 5 lei costa și o diodă cu germaniu, un lucru mult mai prețios pentru unii dintre noi decât o plimbare cu o colegă și un film.
Cred că pe vremea aceea dacă cineva și-ar fi scos-o și ar fi frecat-o de vreun dulap, l-am fi considerat nebun și probabil că individul ar fi ajuns la vreun ospiciu. Ar fi râs de el și l-ar fi scuipat și pisicile de pe stradă, nu numai noi.
Oricum, pe atunci nu discutam nici măcar între noi despre chestii din astea cu frecatul sau ceva asemănător. Ne mai lăudam că „am o gagică”, sau comentam cu privire la cât de drăguță este o colegă, îi admiram în taină picioarele colegei Bănățeanu Larisa, citisem cu toții cartea aia din biblioteca școlii care se numea „De vorbă cu tinerii”, citisem de nenumărate ori și fragmentul ăla din Răscoala, cu Petre Petre, dar cam la asta se reducea totul.
***
Europarlamentarii USR nu o vor susţine pe preşedinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, pentru un al doilea mandat, a declarat Cătălin Drulă într-un interviu pentru POLITICO.
Klaus Iohannis: Am decis să intru în competiția pentru funcția de secretar general NATO
Președintele Klaus Iohannis a anunțat într-o conferință de presă că a decis să intre în competiția pentru funcția de secretar general NATO.
Gazetarul Cristian Tudor Popescu îl ironizează pe președintele Klauss Iohannis după ce acesta a anunțat că a decis să intre în cursa pentru șefia NATO.
Klaus Iohannis: România nu va trimite combatanți în Ucraina
Președintele României, Klaus Iohannis, a anunțat marți că România nu va trimite combatanți în Ucraina.
UN MISTER: DE CE SUNT SECRETIZATE RAPOARTELE DE MEDICINĂ LEGALĂ DIN PERIOADA PANDEMIEI?
Consiliul Superior de Medicină Legală a lansat recent, prin președinta prof. univ. dr. Diana Bulgaru Iliescu, invitația pentru prezentarea Raportului asupra activității rețelei de Medicină legală pentru anul 2023, care va avea loc în cadrul Congresului Național de Medicină Legală, 26-28 iunie 2024, la Cluj-Napoca.
Marea întrebare: cum se face că vom lua la cunoștință despre raportul pe 2023, dar nu și despre rapoartele pe anii 2020, 2021 și 2022, adică exact anii pandemiei?
Pe siteul oficial al CSML în secțiunea ”Rapoarte anuale” nu există nimic, dar ni se promite că rapoartele vin ”în curînd”.
Un alt loc unde se postează rapoartele anuale ale CSML este siteul Institutului National de Medicina Legală ”Mina Minovici” București numai că, ce să vezi, rapoartele se opresc la anul anterior pandemiei, 2019.
De aici, o întrebare legitimă: ce informații despre impactul pandemiei asupra activității de medicină legală doresc CSML și INML să ascundă? B.T.I.)
Un filmuleț postat pe YouTube de către un ultilizator care își zice MrAgentFBI arată un tren tractat de o locomotivă CFR Marfă care transportă câteva zeci de lansatoare de rachete și se îndreaptă spre granița […]
Multe dintre întâmplările din mediul școlar par scăpate de sub control, iar profesorii sunt frecvent depășiți de situațiile care apar.
Pe afară-i vopsit gardul, înăuntru nu-i miliardul!
1998, București, România, Europa de Est.
Conferință de presă onorată de prea puține instituții media, deși, la acea vreme, în România încă mai funcționau foarte multe ziare, televiziuni, radiouri, agenții de presă.
Știrea trece aproape neobservată. Compania Gabriel Resources anunțase că s-a asociat cu Mininvest Roșia Montană, formând compania Euro Gold Resources pentru a exploata aurul de acolo. Nimic de interes pentru presa românească sau pentru publicul larg.
Am cumpărat un ceas inteligent, apoi 2 luni mai târziu am cumpărat un ceas obișnuit
Primul meu ceas inteligent Android Wear a fost Moto 360. Al doilea a fost Google Pixel Watch. Ceasurile inteligente s-au îmbunătățit mult în acea perioadă, dar tot nu am ținut unul la încheietura mâinii mai mult de câteva luni. De ce?
În 12 martie 1925 s-a născut la Ibănești, Vaslui, Constantin Chiriță (mort în 14 noiembrie 1991, la Bonn, în Germania), unul dintre prozatorii-emblemă ai epocii comuniste. Aventurile înviate de el în literatura pentru copii și tineret pot fi savurate și astăzi drept delicii literare. Să-l tămâiem!
Poet român tradus în Ungaria. „Maghiarii stau mai bine decât noi cu piața de carte“
Poetul Robert Șerban de la Timișoara are deja două cărți de versuri care au fost traduse la Budapesta. Scriitorul spune că e important pentru orice scriitor să fie tradus și în alte limbi.
