Aseară mi-am plimbat cățelușa în jurul Stadionului 1 Mai.
Probabil pentru ultima oară.
Era frig. Un frig umed, care pătrundea prin haine și se așeza pe piele ca un avertisment mut.
Străzile din jurul stadionului fremătau de o agitație stranie, ca și cum locul, de obicei pustiu, își trăia ultimele clipe de relevanță.
Unii veneau, alții plecau.
În fața intrării principale, cea dinspre nord, un grup de jandarmi își înghesuiau umerii, încercând să fenteze frigul. Pe fețele lor se citea același scepticism pe care îl purta și stadionul, o resemnare în fața inevitabilului.
Înăuntru, câteva sute de oameni.
Prea puțini pentru un stadion, prea mulți pentru un priveghi.
Pe pista din exteriorul stadionului, o ambulanță rătăcită își rotea girofarurile, fără scop, fără grabă, ca și cum ar fi patrulat printre amintirile unui loc condamnat.
La intrarea oficială, mașini elegante stăteau aliniate cuminte. Probabil ale oficialităților. Probabil cei care veniseră să asiste la execuție.
Muzică rap se auzea în difuzoare, un ritm sacadat și sumbru, ca un marș funebru modern. Un recviem pentru stadion.
Nu am făcut poze pentru că morților nu li se fac poze.
M-am întors spre casă cu un gust amar. Nu doar pentru stadion, ci pentru tot ce simboliza el.
Dacă aș fi avut puterea absolută în acest oraș, dacă aș fi fost vreun rege, vreun dictator sau doar un administrator decent, toți cei care s-au ocupat de acest loc – cei care l-au renovat cu bani grei doar ca după aceea să-l lase în paragină…
Dar nu sunt rege, nici dictator, nici măcar administrator.
Sunt doar un om care și-a plimbat cățelușa pentru ultima oară pe lângă un stadion muribund.
