Nu te-ncorda, boss, că-ți explic. (Că poate nu ești dintre cititorii mei, și-ai ajuns aici întâmplător, să-l înjuri pe Nasta, cu statuia lui, și atunci nu știi). Pareidolia e aia ce te face să vezi fețe, cururi și țâțe (să nu zic, Doamne-iartă-mă, mai urât, să te tulbur) pe unde nu-s, că poate n-ai primit destul de supt când erai mic, și compensezi. Genul ăla de asociere tresărită, de zicea nen-tu Harari în „Sapiens” că te-a făcut să fugi sau să ataci când mișca tufișul. Și da, e în mintea ta, cel mai ades.
Știi ce zic? Tai cartoful și găsești cruci. Vezi că poate fi productiv. Una a reușit să vândă o pâine prăjită cu o madonă pentru 28.000 de dolari (madona aștepta să fie developată de toaster). Pentru că, deh, cretin nu e cel care cere, e ăla de plătește. Unii au mai văzut Isuși și în cururi de câine. Jur! Ni aci link.
Acuma că neanderthalul din tine supraviețuiește, așa, la faza cu bâta și cu inamicul căruia trebuie să-i dea repede în cap, nu am problemă. Ai loc și tu în univers… Dar atunci când te bagi la artă, avem bai.
Pentru că arta nu este despre ceva care trebuie să fie exact ca ceva. Înțelegi? Hai, nu te uita cu privirea aia tâmpă. Pur și simplu arta nu are în fișa postului să fie chestia care arată fidel ceva din realitate. Pentru aia ai fotografie. Și nici aia nu e bună dacă doar arată ceva, și nu ai și creativitatea fotografului, unghiul său personal.
Ai o statuie în Libertății, în Timișoara. O instalație. O chestie. (A lui Ioan Nasta). Uneori, și etichetele astea sunt strâmte, și nu văd de ce ne-am opri la una sau alta. Așadar, ai ceva. Un ceva albastru – majoritar. Trebuie să accepți că, și dacă ai chef să-ți dai cu părerea, nu o să ajungi brusc critic de artă, fără o tarla luuuungă de muzee bune mâncate pe pită. Așadar, de simți o trăire cum că „dar ce a vrut să spună artistul cu asta” sau gen „seamănă cu”, fugi repede și apucă-te de plivit pe undeva. Nu e de tine acel ceva.
Știu că mințile mărunte fug de abstract. Chestia asta nu e pentru oricine, și efectul Dunning-Kruger nici nu te lasă a vedea că nu ai cuvânt aici. O să spui: da’ cine are, dacă io nu? Păi d-aia există foruri de breaslă, facultăți de arte, critici, uniuni de artiști plastici etc etc. Ca să vedem cine e înăuntru și cine nu – tu nu ești. Înăuntru. S-or mai face greșeli, dar statistica ne spune că, oricum, cu tot cu ele, tu nu ești.
Așadar, caută „omul din lună” și pietre în formă de inimă, dar lasă lucrările unor artiști plastici dincolo de prețăluirea gustului tău.
Și încă ceva. Nu te pune să mâzgălești sau să distrugi. Așa se nasc zeii. Și nu vrei asta. E ciudat ca ăia din jurul tău să ajungă să aibă zei pe care tu nu-i înțelegi. E frustrant. Nu mai trăim în epoci în care ardem cărțile, operele, artiștii. Ne dăm cu părerea. OK, sigur, chiar dacă unii vom râde de părerea ta, cum că ”dar seamănă cu…” Nu îți este atacată masculinitatea, ortodoxia, parcela în care joci table. Doar lasă a exista și treci pe lângă. Ne oprim noi acolo, cei cărora ne spune ceva. Ne dă o stare. Care luăm ca bun faptul că există.
Una peste alta, arta poate fi și o armă. O lopată cu care se sapă în incultura, prejudecățile și ipocrizia societății. În anul unei ciudate capitale culturale, Timișoara avea nevoie de așa ceva, pentru a i se lua pulsul. Și, deloc întâmplător, rezultatul e prost.
Ramona Băluțescu
