Am dat zilele trecute pe Facebook peste o imagine simplă, dar încărcată de sens: o familie americană tipică din anii ’50, zâmbitoare, în fața unei case curate, cu o mașină în față, doi copii îmbrăcați decent.
O fotografie alb-negru care vorbește în culori despre un ideal social astăzi aproape dispărut: clasa de mijloc solidă și încrezătoare.
Acea familie nu era bogată.
Tatăl probabil lucra într-o fabrică sau într-un birou modest.
Mama poate că era casnică.
Dar aveau ceea ce astăzi pare imposibil cu un singur salariu: o casă, o mașină, doi copii, stabilitate.
Erau parte dintr-o societate care înțelesese un adevăr simplu: progresul tehnic nu trebuie să îmbogățească doar pe câțiva, ci să ridice întreaga comunitate.
Ce s-a întâmplat cu bunăstarea partajată?
Între 1950 și 1975, în Statele Unite (și, cu diferențele de rigoare, și în alte părți, inclusiv România), inegalitățile de avere și venit erau la un minim istoric.
Asta nu însemna că nu existau bogați și săraci, ci că progresul era împărțit relativ echitabil.
Dacă venitul celor mai bogați 1% creștea cu 4%, și venitul celor 90% creștea tot cam cu 4%, în aceeași perioadă.
Era o perioadă în care capitalismul funcționa în parametri decenți, iar statul intervenea pentru a menține un echilibru social: impozite progresive, investiții în educație, sănătate și infrastructură.
România acelor ani avea o variantă rudimentară a acestui echilibru: până în anii ’75, nu existau diferențe uriașe între „șefi” și „muncitori”.
Cei cu funcții aveau poate o Dacie, un apartament puțin mai bun și poate beneficiau și de o excursie în țările socialiste.
Dar nu existau cartiere închise, iahturi, vile cu heliport și copii care merg la școală în Dubai.
Era o egalitate forțată, desigur, dar reală.
Apoi ceva s-a rupt
După 1980 (în Vest) și după 1990 (la noi), motorul redistribuirii s-a gripat.
A început epoca neoliberală:
Taxele au scăzut vertiginos pentru bogați.
S-a desființat ideea de bun comun.
Profitul a fost lăsat să decidă tot.
Tehnologia a explodat, dar dividendele progresului au fost capturate de sus.
Și cel mai important, administrația publică, cu tot ce înseamnă ea, s-a privatizat. Ceea ce a generat un nivel nemaiîntâlnit de corupție.
A apărut o nouă aristocrație financiară: oameni care trăiesc în realități paralele față de restul lumii.
Dacă în anii ’60 un director de fabrică avea un salariu de 10 ori mai mare decât muncitorul, și la ei și la noi, astăzi un CEO câștigă de 300–400 de ori mai mult decât angajatul de rând.
Iar progresul tehnic este acaparat.
De parcă Jeff Bezos a inventat curentul electric, sateliții sau sistemul GPS.
Când, în realitate, tot ce are la bază averea sa vine din progresul acumulat de civilizație: știință, educație, infrastructură, stabilitate socială.
*
Desigur, susținătorii neoliberalismului ar putea argumenta că reducerea taxelor pentru cei bogați a stimulat inovația, ducând la progrese tehnologice care au schimbat lumea – de la internet la smartphone-uri.
De asemenea, ar putea susține că inegalitățile sunt un preț inevitabil pentru acest progres rapid, deoarece competiția și recompensele mari motivează performanța.
Totuși, aceste argumente ignoră un adevăr fundamental: inovațiile majore, precum internetul sau GPS-ul, au fost posibile datorită investițiilor publice și efortului colectiv, nu doar al inițiativei private. Când beneficiile sunt capturate doar de o elită, iar marea majoritate rămâne în urmă, societatea devine instabilă, iar progresul își pierde legitimitatea.
Redistribuirea echitabilă nu înăbușă inovația, ci o face sustenabilă, asigurând că toți cei care contribuie la ea – de la cercetători la muncitori – primesc o parte din roade.
*
România reprezintă un caz special, așa că trebuie să fac o paranteză pentru a menționa ce s-a întâmplat aici.
La noi progresul tehnologic practic nu a existat ci a fost importat.
Dar chiar și în ciuda acestui import tehnologia nu a fost un motor al emancipării populației, ci un instrument de putere pentru o clasă parazitară: politicieni, magistrați, armată, poliție, servicii secrete, oameni de afaceri apropiați partidelor, etc.
În timp ce pensionarii de rând trăiesc cu 1500-2000 de lei și cei care ar trebui să reprezinte clasa de mijloc – muncitori calificați sau alte categorii de persoane care produc cu adevărat plus-valoare – nu o duc nici ei mult mai bine, magistrații se retrag cu pensii speciale de 25.000–30.000 de lei, uneori după doar 15 ani de activitate.
Așa cum am mai spus, cel care produce pantofii câștigă mai puțin decât cel care-i fotografiază.
În România, progresul nu s-a redistribuit, ci s-a concentrat, iar în loc ca tehnologia să elimine privilegiile istorice, ea le-a cimentat într-un nou tip de feudă digitală, cu salarii „discrete” în Ministerul de Interne, licitații cu circuit închis pentru armament sau baraje care cedează la prima ploaie mai serioasă, cum s-a întâmplat zilele trecute la Broșteni, cum s-a întâmplat de nenumărate ori în ultimii 35 de ani.
România nu a ratat trenul viitorului — pur și simplu trenul a fost deturnat, iar clasa a II-a a rămas pe peron.
*
Cred că ar trebui ca pe viitor să fie aplicat un principiu simplu: „Progresul trebuie împărțit”
Bogăția poate fi privată, dar progresul este un bun comun.
Dacă averea celor din top 1% crește cu 4% pe an, și venitul celor 90% ar trebui să crească proporțional, tot cu 4%.
Nu pentru că ar trebui „egalitate absolută”, în fond bogații vor fi în continuare tot mai bogați, ci pentru că progresul este un efort colectiv, construit pe generații întregi de muncă și descoperiri.
Ce ar trebui să facem?
1. Regândirea fiscalității:
Impozite progresive reale, taxarea marilor averi, eliminarea paradisurilor fiscale.
2. Un nou contract social:
Acces universal la educație, sănătate, locuințe decente. Să nu mai existe „noroacele” geografiei.
In privință educației se cuvine făcută o mențiune:
Nu suntem cu toții egali.
Unii dintre noi sunt mai proști, alții sunt mai inteligenți.
Accesul la educație ar trebui calibrat în primul rând în funcție de acest criteriu, pentru că a școlariza pe cineva care nu va înțelege niciodată ce a învățat este o mare risipă.
Iar resursele astfel economisite ar putea fi redistribuite pentru a asigura o educație de nivel mai înalt celor care au capaciatea intelectuală pentru a valorifica cunoștințele obținute.
3. Eliminarea parazitismului social cu guler alb.
Nu este admisibil, și aici m-am inspirat din câteva știri pe care le-am citit în ultimele 2-3 zile, ca un dentist să încaseze 6-10000 de lei pentru o proteză care este garantată 2 ani, medicii să se îmbogățească recomandând suplimente alimentare sau administrând tratamente cu iluminatul urechilor pentru lăsatul de fumat, tratamente pentru care – se menționează explicit asta – nu se garantează eficacitatea, arhitecții să se îmbogățească din proiecte pentru Bistrița Năsăud cărora le schimbă titlul și sunt vândute cu zeci de milioane pentru Timișoara.
4. Participare politică reală:
Partide care nu sunt marionete ale corporațiilor.
Practic ar trebui interzisă subvenția partidelor și a politicienilor de către mediul privat.
Pentru că, dacă o entitate privată, a cărei menire principală este să facă profit, subvenționează pe cineva, urmarea logică este că va căuta în viitor să-și recupereze investiția și să mai obțină și un profit din aceasta.
4. O redescoperire a decenței sociale:
Avem destule pentru toți, dar nu avem destul pentru lăcomia câtorva.
Nu e despre „luat de la bogați”, ci despre recuperat ceea ce aparține tuturor: dividendele progresului.
Acum suntem în iarna economică — perioada în care sistemul se contractă, se clatină, se resetează.
Dar următoarea primăvară ar putea veni în anii 2030, și există deja semințe ale schimbării.
În țări precum Danemarca sau Norvegia, politicile de redistribuire echitabilă a resurselor – prin impozite progresive și investiții în servicii publice – au creat societăți mai echilibrate, fără a compromite inovația.
Mișcările de cooperativism, cum ar fi cooperativele agricole din Spania sau platformele digitale deținute de lucrători în unele părți ale Europei, arată că economia poate funcționa și în beneficiul comunităților, nu doar al elitelor.
În România, inițiative mici, dar promițătoare, precum cooperativele de producători locali sau proiectele de economie socială, încep să apară.
Aceste exemple ne arată că o altă cale este posibilă, dacă o pregătim prin inteligență colectivă, solidaritate și curajul de a schimba paradigma.Altfel, ne vom uita la acea fotografie ca la un vis imposibil, nu ca la o realitate care poate reveni.
