NU

Nu.

Nu sărbătoresc nimic.

Nu mă interesează unirea voastră, ipocriților. Nu suntem uniți. Nu mă interesează dusul mâinii la inimă, când se cântă Tricolorul ăsta nou, cu românii care trebuie să se deștepte. Nu ne-am deșteptat. Nu mă interesează preoții cu crucea-n frunte, și cu codul de bare al daniilor și peșcheșurilor în fund, majoritarii călcându-i pe cap pe cei de la crucile mai mici, sau ne-cruci. În primul rând, pe cei care v-au citit actul Unirii, la 1918, pe greco-catolici având grijă să-i țineți în continuare departe de bunurile lor.

Nu mă interesează că spuneți că oastea ar fi creștină, cât cei ce zăngăne arme omoară propriii (da, cu trei) cetățeni, „la Girafă”, nu mă interesează armele în general. Asta-i spuneam șoferului de taxi, acum două seri, în Timișoara mea, încercând cu greu să ne strecurăm pe lângă tancuri deja scoase (sper că doar) pentru paradă, că ar trebui să trecem de chestiile astea primitive și, de o zi națională, să-i omagiem pe oamenii de știință, pe creatori – aici, în Timișoara, pe Margit Șerban, pe Șerban Foarță, pe Ilie Stepan, pe mulți alții, că avem.

Eram în drum spre Politehnică, unde ar fi trebuit să ne întâlnim între noi, oamenii de presă din oraș, dar nu ne-am strâns decât vreo cinci, la invitația Corinei Gluhovschi, pentru că suntem mai degrabă ocupați cu a ne călca pe bătături între noi, și a ne disprețui.

Cu o zi înainte, în second-ul de vizavi de vechiul Comtim, un bătrân năbădăios o necăjea pe una din angajate, urlând la ea și nescoțând-o din „oltreancă proastă”. I-am spus să o lase imediat în pace, că asta nu e Timișoara, să urli la o femeie și să-i reproșezi locul nașterii și că, de nu o face, chem Poliția. M-a întrebat „dar eu cine sunt”. I-am spus că sunt cineva care poate chema Poliția pentru așa ceva, în orașul ăsta, și că o să vadă, când vine echipajul, cine sunt – fără ca idiotul să realizeze că orice om cu spirit civic se numără printre cei care pot chema Poliția pentru așa ceva.

Că ai un idiot, din loc în loc, e una, dar că un șef de magazin nu își păzește angajatul, și că nimeni altcineva nu intervine, cât timp un om din o parte „cu care v-ați unit” nu e apărat, în așa ceva, nu arată vreo unire. Într-un oraș care, din ciudate pricini, se dă capitală culturală europeană, în care lucrurile ar fi mai terne și mai proaste fără versurile olteanului Robert Șerban sau învățătura pusă la cale de olteanul Mădălin Bunoiu, la U.

Nu sunteți uniți și nu înțelegeți legătura dintre „noi” și ”ei”, cât timp consulul onorific al Spaniei, Jose Miguel Viñals, este jignit ca fiind „ei”, care trebuie să tacă la „noi acasă”, în chiar adunarea celor ce țin frâiele „chestiei culturale Timișoara 2023” în mâini, deși este cel mai frumos mental și sufletește european pe care l-am cunoscut de mulți ani încoace, și cel mai român dintre europenii veniți în oraș. Jignit fără ca nimeni să spună ceva. NIMENI. (La adunări d-astea eu nu ajung).

Cât timp o studentă indiancă este jignită în Expresul 2, după ce a atins o madamă, cu cotul, din greșeală, și și-a cerut scuze – dar madama s-a pus să urle despre „turcoaica” ce o deranjează, venind aici. Și, după ce i-am spus, clar și tare, că în Timișoara nu ne legăm de etnia oamenilor, a urlat în continuare că s-a săturat să le ia alții partea străinilor ce vin aici și ne iau tot – măcar aici ceilalți călători aprobându-mă. Dar tăcând, până am deschis gura. (Nu pot decât să vă doresc și vouă astfel de „derapaje” de spirit civic, ălora de ar fi trebuit să-i învățați pe studenți, cândva, deontologie, și etică, și spirit civic, ca sumă pentru un jurnalism onest – dar erați prea preocupați de alte cele, deh).

N-am nevoie de unirea asta. Cât timp cei care, aici, au ca primă limbă maghiara, sau germana, sau sârba, sau bulgara, sau romani, sau multe altele nu se simt băgați în seamă, de 1 decembrie, așa, printre tancurile voastre. Sau în loc de.

Cât timp cei cu mitropolit mai puțin grobian în a se da Stadtpfarrer, sau fără mitropolit, dar catolici, sau reformați, sau unitarieni, sau evrei, sau atei se pot simți excluși din marea familie. Familia mea e cu cei mici.

Așa că rămâne cum ne-am înțeles. E dreptul meu, și mi-l exercit: azi nu sărbătoresc nimic.

M-a bucurat să-l aud, azi, pe actorul Zoltan Lovas, din Arad, recitând povestea aia cu deșteptatul – pentru că recită fain. Iar de la un alt actor, Gáspárik Attila, profesor universitar de actorie din Târgu Mureș, iau îndemnul cu care, dacă îl înțelegeți până la anul, schimbăm ceva, să-l pun (cu permisia lui) aici. (Iar dacă se va trezi cineva să spună că ei nu sunt români, îl asigur de pe acum de disprețul meu):

„Aș vrea odată o sărbătoare Mare sub semnul Unirii! Măcar o zi, nu neapărat liberă, dar o zi unde toți locuitorii acestei țări, toate religiile și atei vor fi fericiți! Sună muzica tuturor neamurilor care trăiesc împreună! Decorul va fi făcut de artiști adevărați care caută rostul vieții ! Va fi toată populația împreună! Păi va veni! Sunt sigur! Și până atunci la mulți ani România! Ești mult mai bogată decât crezi! Nu te subestima!”

România o fi bogată, dar mulți ai ei sunt săraci la suflet și goi la cap. Și, din păcate, deseori aceia conduc.

PS –  Acum o săptămână, la una din turele de aniversare a 100 de ani de când se născuse mitropolitul de pie memorie Nicolae Corneanu, în una din pozele din copilărie era prezentat cu steaua lui David (de culoarea și cu forma acreditate) pe piept, ca semn distinctiv, să fie recunoscut în poză. M-am arătat nedumerită, acolo și atunci. Acum, gândind mai bine, și aducându-mi aminte și de Maximilian Kolbe, în tot haosul ăsta social generalizat, și cu tancurile de lângă Catedrală, de care spuneam, nici nu mă mai mir…

Ramona Băluțescu