De mulți ani mă tot gândesc la o teorie simplă, dar fascinantă: un popor poate fi caracterizat prin muzica sa.
Muzica e un fel de oglindă a sufletului colectiv, un ecou al trăirilor și valorilor împărtășite de întreaga comunitate.
Un popor care creează și ascultă melodii plăcute, armonioase, care îți lasă un sentiment de liniște și optimism, e, fără îndoială, un popor mai fericit decât unul care fredonează doine despre spânzurați și înecați.
Muzica nu doar reflectă starea de spirit, ci o și influențează.
Apoi, mai e și alt aspect: un popor care își umple zilele cu muzică patriotică, plină de îndemnuri pentru luptă și sacrificii pentru patrie și neam, pare mereu pregătit de conflict.
Parcă e un freamăt constant, o tensiune în aer, o chemare la arme ce nu se stinge niciodată.
Dacă în locul acestor imnuri belicoase ar răsuna cântece despre plaje însorite, dragoste și tihnă, poate că tensiunile s-ar disipa, iar vecinii ar deveni prieteni, nu rivali.
Iar un alt contrast izbitor: un popor care cântă bluesuri despre un om bun care a trecut prin greutăți, dar și-a păstrat demnitatea, are, probabil, o înțelegere mai profundă a justiției sociale și a binelui în general.
Pe de altă parte, acolo unde manelele despre „băieți deștepți” și „derbedei” care se îmbogățesc peste noapte sunt la ordinea zilei, se creează o mentalitate în care succesul rapid și fără scrupule devine nu doar acceptat, ci chiar admirat.
Valorile se inversează, iar oamenii ajung să viseze nu la cinste și echitate, ci devin niște șobilani umani a căror singură dorință este să puieze, să strângâ cât mai mult și se bucură că „moare dușmanii de ciudă”.
Pornind de la ideea asta, am început să mă întreb dacă și reacția inversă ar fi valabilă.
Dacă muzica poate reflecta starea unui popor, poate și starea unui popor poate fi influențată de muzica pe care o ascultă.
Dacă o națiune se scufundă în ritmuri de manele cu mesaje de ură, lăcomie și aroganță, nu e de mirare că spiritul colectiv se manelizează.
În loc de progres și dreptate socială, răsar semințele unui individualism primitiv: „Fac pentru mine și ai mei, restul să crape de ciudă.”
Dar ce-ar fi dacă am încerca să facem un experiment?
Dacă, timp de o săptămână, am asculta doar muzică din vremuri mai fericite, compusă când oamenii aveau idealuri mai curate și parcă trăiau mai aproape de firesc?
Poate că și noi, cei care ascultăm, ne-am molipsi de starea aceea de bine și de normalitate.
Poate că, măcar pentru o vreme, am redeveni mai buni, mai senini și mai puțin alienați de iureșul zilnic.
Așa că mi-am propus un mic experiment social: timp de o săptămână, în fiecare zi, să recomand două melodii dintr-o vreme când lucrurile păreau mai normale, mai puțin tulburi. În interpretări moderne.
Poate că, la final, ne vom simți toți un pic mai deștepți, mai echilibrați, ba chiar suficient de inspirați încât să semnăm, de exemplu, o petiție prin care să cerem un lucru absolut firesc: să nu mai fie legate dopurile de PET-uri! Sau poate vom fi cu toții puțin mai fericiți, în fond ăsta e scopul pentru care fac ceea ce fac, cât pot și eu.
Si, pentru că orice experiment are nevoie de un feedback, nu uitați să ne împărtășiți semntimentele dumneavoastră, pe facebook sau unde citiți acest articol.
*
„Mas Que Nada” și „Hit the Road Jack” – Două Ritmuri, Două Lumi, Aceeași Bucurie
Există piese muzicale care, deși vin din colțuri diferite ale lumii, par să împărtășească aceeași energie molipsitoare, aceeași chemare la dans și bună dispoziție. „Mas Que Nada” și „Hit the Road Jack” sunt două astfel de exemple.
„Mas Que Nada”, compusă de Jorge Ben și popularizată de Sergio Mendes, este un imn al ritmurilor braziliene, plin de vitalitate și culoare. Cu influențe puternice de samba și bossa nova, piesa te transportă imediat pe plajele însorite ale Braziliei, unde muzica și dansul sunt un mod de viață, nu doar o simplă distracție. Versurile, simple și repetitive, sunt aproape o incantație: o chemare de a lăsa grijile deoparte și de a te lăsa purtat de ritm. E genul de melodie care te prinde de mână și nu-ți mai dă drumul până nu simți că ai dansat o viață întreagă.
Pe de altă parte, „Hit the Road Jack” aduce un alt fel de energie. Cu un groove care îți face picioarele să bată ritmul involuntar, piesa este un dialog muzical savuros între personajul masculin și corul feminin, care îl somează să-și facă bagajele și să plece. Lansată în 1961, melodia a devenit rapid un simbol al rezistenței și al independenței, îmbrăcată într-o ironie fină și un ritm de rhythm and blues memorabil.
Ambele piese, deși din universuri culturale diferite, au puterea de a te face să uiți de tot și să te lași purtat de muzică. Fie că e vorba de samba incendiară din „Mas Que Nada” sau de swing-ul plin de atitudine din „Hit the Road Jack”, amândouă sunt o sărbătoare a vieții, a bucuriei de a dansa și de a trăi.
Să le ascultăm pe amândouă și să vedem dacă ziua devine un pic mai bună.
