La începutul secolului XX, când Europa muzicală fremăta între romantismul târziu și primele impulsuri moderniste, un tânăr compozitor român venea dintr-un colț de continent prea puțin cunoscut pentru muzica sa cultă. George Enescu – un copil-minune care studia deja la Conservatorul din Viena la șapte ani – aducea cu sine nu doar talentul, ci și o memorie sonoră vie a satului românesc: doinele, horele, strigăturile, glasul viorii lăutărești.
În 1901, la doar 19 ani, Enescu compune două lucrări care îl vor urmări toată viața: Rapsodiile Române, dintre care cea în La major, cunoscută astăzi drept Rapsodia Română nr. 1, avea să devină cea mai populară creație a sa. Premiera de la Ateneul Român a fost un triumf. Publicul român, adesea rupt de scena muzicii clasice europene, a simțit că pentru prima dată își aude sufletul pus în partitură. Iar publicul internațional, de la Paris la Philadelphia, a fost cucerit de explozia de culoare și ritm, de farmecul exotic și de verva orchestrării.
Dar ce este, de fapt, această rapsodie?
La suprafață, pare o petrecere populară transcrisă pentru orchestră simfonică. Se deschide cu o temă melancolică și vioaie – cel mai probabil inspirată din cântecul „Am un leu și vreau să-l beau” –, apoi se succed dansuri și melodii lăutărești într-o cavalcadă orchestrală de o vitalitate amețitoare. Flautul și oboiul evocă naiul și cavalul, harpele imită țambalul, iar întreaga orchestră pulsează ca o nuntă de la țară care scapă de sub control. Este o lucrare construită cu eleganța unui ceasornic elvețian, deși Enescu o descria modest ca fiind „doar câteva teme puse una după alta”.
În realitate, Rapsodia are o arhitectură sonoră minuțios gândită: temele sunt reluate, transformate, reorchestrate; crescendo-ul final este calculat cu precizie, culminând cu un uriaș apogeu orchestral care lasă publicul fără suflare.
Pentru Enescu însă, rapsodia avea să devină și o povară. O considera „prea ușoară” în comparație cu lucrările sale mai complexe, precum opera Oedipe sau Simfoniile. Era chemat peste tot să dirijeze Rapsodia, dar simțea că lumea îl reduce doar la acea lucrare exuberantă. El voia mai mult: voia ca publicul să-i înțeleagă și fața adâncă, filozofică, nu doar pe cea jucăușă.
Totuși, Rapsodia Română nr. 1 a rămas în istorie ca un simbol al României. O piesă care vorbește despre țara noastră fără cuvinte, dar cu sunete care le depășesc în forță și expresivitate. O lucrare care, în ciuda modestiei autorului ei, ne-a așezat pe harta muzicii universale.
