Imaginați-vă că treceți pe o alee umbrită, într-un parc vechi, unde copacii foșnesc cu înțelepciune, iar undeva, departe, se aude o vioară care nu cântă – ci povestește. Aceasta nu e doar o fantezie sonoră, ci începutul uneia dintre cele mai îndrăgite lucrări din repertoriul clasic: Concertul pentru vioară în mi minor, op. 64, semnat de Felix Mendelssohn-Bartholdy.
Mendelssohn e un caz special în istoria muzicii. Născut în 1809 într-o familie cultivată și foarte înstărită din Hamburg, era un copil-minune, comparabil cu Mozart. A crescut înconjurat de artă și filozofie, nepot al celebrului filozof Moses Mendelssohn, și a fost educat în spiritul echilibrului dintre rațiune și sensibilitate. Ceea ce se simte din plin și în muzica lui.
Dar Mendelssohn n-a fost un revoluționar. N-a aruncat în aer formele muzicale, cum au făcut Liszt sau Wagner. El a fost mai degrabă un restaurator cu har, un constructor de catedrale sonore pe fundații solide, moștenite de la Bach, Mozart și Beethoven, dar în care vitraliile colorate și-au luat tonurile din romantismul începutului de secol XIX.
Concertul pentru vioară în mi minor este nu doar una dintre cele mai cântate și iubite lucrări pentru vioară, ci și o dovadă de prietenie muzicală. Mendelssohn a compus această lucrare pentru violonistul Ferdinand David, prieten apropiat și concertmaestru al orchestrei din Leipzig. Lucrul la concert a durat aproape 6 ani – nu pentru că Mendelssohn era nesigur, ci pentru că voia ca totul să fie perfect: echilibru între solist și orchestră, claritate a discursului, și, mai ales, expresivitate sinceră.
